Înapoi  Acasă  Deschideți Biblia

Siguranţa mântuirii

R.C. Sproul


În Olanda secolului al 17-lea s-a iscat o controversă din cauza doctrinelor referitoare la conceptul predestinării. Un grup de oameni, membri ai Bisericii Reformate Olandeze, numiţi "Protestatari" pentru că au protestat, s-au ridicat împotriva doctrinei Reformate a predestinării, au creat această controversă care a fost rezolvată în final prin Sinodul de la Dordrecht. Din acea controversă ne-au rămas cele cinci puncte ale calvinismului, aşa cum sunt cunoscute ele, pentru că cele cinci puncte de divergenţă între teologii din acele zile au fost rezumate mai târziu prin faimosul acrostih TULIP. Nu vreau să intru în amănunte referitor la cele cinci puncte, vreau doar să vă amintesc de cele cinci puncte reprezentate prin iniţialele T-U-L-I-P. Pentru moment mă interesează doar litera U din TULIP, care reprezintă alegerea necondiţionată.

Lucrul avut în vedere aici era controversa despre care am vorbit în această serie de studii în legătură cu disputa dintre concepţia augustiniană clasică referitoare la predestinare şi concepţia preştiinţei predestinării. Voi defini acest termen. Concepţia preştiinţei predestinării afirmă că Dumnezeu priveşte prin coridorul timpului şi ştie mai dinainte cine va răspunde în mod pozitiv la Evanghelie şi Îl va accepta pe Hristos, iar pe baza acestei cunoştinţe Dumnezeu îi alege pe cei despre care ştie că vor răspunde chemării Evangheliei, ca să-i mântuiască. În alte cuvinte, Dumnezeu îi alege doar pe cei care îndeplinesc condiţia pentru mântuire, şi anume credinţa. De aceea, această concepţie referitoare la alegere ar putea fi numită "alegere condiţionată", spre deosebire de concepţia istorică augustiniană, care e necondiţionată. Ea spune că Dumnezeu, fără să ia în considerare mai dinainte anumite condiţii îndeplinite de noi, în mod suveran şi din veşnicie ne alege pentru mântuire. Asta nu înseamnă că nu există condiţii pentru mântuire. Aceste condiţii există. Trebuie să ai credinţă ca să poţi fi îndreptăţit. Dar alegerea necondiţionată înseamnă că Dumnezeu, într-un mod necondiţionat, alege să asigure sau să creeze în cei aleşi credinţa care îndeplineşte condiţia necesară pentru mântuire.

Am auzit două metafore de la evanghelişti proeminenţi care vor să se menţină cu grijă între cele două concepte periculoase. Ei nu vor să înveţe că omul se poate mântui singur. Nici nu vor să spună că mântuirea depinde în totalitate de Dumnezeu. De aceea, cele două imagini sau metafore pe care le-am auzit frecvent sunt următoarele. Mai întâi însă, evangheliştii spun că Dumnezeu face 99% din lucrarea mântuirii, dar noi trebuie să facem 1%, acest 1% fiind absolut decisiv pentru mântuirea noastră. Iar metaforele pe care le folosesc sunt următoarele.
Prima este cea a unui om care se îneacă. Acesta nu mai poate înota, e acoperit de ape şi se scufundă pentru ultima oară, chiar şi capul fiindu-i acoperit de valuri. Singura care încă se mai ridică la suprafaţă e mâna sa, dar omului îi e imposibil să se salveze singur dacă Dumnezeu nu-i aruncă un colac de salvare. Dumnezeu aruncă acest colac de salvare exact unde omul are nevoie cel mai mult, deasupra mâinii. Aşa că Dumnezeu a făcut tot ce putea face ca să îl salveze. Dar în ultima clipă, omul fie apucă acel colac de salvare, fie îl lasă să treacă mai departe. Trebuie să-şi întindă degetele şi să apuce colacul, altfel va ajunge pe fundul mării. Omului i-a mai rămas însă această putere sau tărie morală, fie să apuce colacul, fie să nu-l apuce.
Cealaltă metaforă pe care am auzit-o frecvent este cea a unei persoane pe patul de moarte, suferind de o boală incurabilă, o boală fatală, care a ajuns deja în faza finală iar persoana e aproape să intre în comă. Dumnezeu intră în cameră cu un medicament, singurul medicament care poate să-l salveze pe acest om de la moarte. Dumnezeu toarnă medicamentul în lingură şi apropie lingura de buzele muribundului. Tot ce trebuie să facă acest om este să-şi deschidă buzele şi să primească medicamentul care îi va reda sănătatea. Acel om însă are puterea fie să-şi încleşteze buzele, fie să-şi deschidă gura ca să primească medicamentul. Din nou, ideea e că Dumnezeu, în harul Său, face 99% din lucrare, fără acel har neexistând vreo speranţă de salvare, dar acel 1% este lăsat în puterea omului, fiind un factor esenţial şi decisiv.

Motivul pentru care afirm că această concepţie diferă dramatic de cea augustiniană clasică, şi unul din motivele pentru care Augustin a învăţat că alegerea sau predestinarea e necondiţionată, este din cauză că, înainte de a aborda doctrina predestinării, Augustin a fost foarte preocupat de studierea modului în care Biblia prezintă căderea omului şi adâncimea acestei căderi. În ce măsură natura noastră umană a fost coruptă? Augustin a ajuns la concluzia că această cădere a omenirii este atât de mare încât, deşi încă putem face alegeri, totuşi toate alegerile noastre pornesc dintr-o inimă încătuşată în sclavia păcatului, aşa că ne găsim într-o stare de incapacitate morală. Ideea pe care o învăţa Augustin era aceasta. Păcătosul nu are nici o înclinaţie sau dorinţă în inima sa pentru lucrurile lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-i schimbă mai întâi sufletul - dacă nu îi schimbă dispoziţia inimii prin lucrarea supranaturală a regenerării. Desigur, Augustin mai învăţa şi că toţi cei regeneraţi de Duhul Sfânt vin la credinţă. Efectul acestei regenerări este exact cel intenţionat. Dacă o persoană nu e regenerată, atunci această persoană, lăsată în voia ei, nu se va apropia niciodată de lucrurile lui Dumnezeu. Dacă păcătosul nu a fost regenerat, acel păcătos nu Îl va accepta niciodată de bunăvoie pe Hristos. Prin urmare, esenţa lucrării lui Dumnezeu de regenerare este aceea că Dumnezeu nu plănuieşte doar rezultatul final al mântuirii, El pregăteşte şi mijloacele prin care aduce mântuirea în vieţile oamenilor, El hotărăşte în mod suveran să-i trezească la viaţa spirituală pe cei pe care i-a ales. Iar toţi cei treziţi în felul acesta vin la credinţă. Altfel spus, Dumnezeu asigură condiţia necesară pentru ca păcătosul să răspundă.

Am folosit adesea următoarea ilustraţie simplă în discuţiile cu oamenii. După ce trecem prin toate abstracţiile dezbaterii referitoare la alegere, eu îi spun persoanei: "Tu eşti credincios, dar cunoşti oameni care îţi sunt prieteni şi nu sunt credincioşi. Aş vrea să îmi explici simplu cum se face că tu ai răspuns pozitiv Evangheliei iar prietenii tăi nu au făcut-o. Ce ai făcut tu ca să împlineşti acel 1%? De ce ţi-ai deschis buzele ca să primeşti medicamentul? De ce ai apucat colacul de salvare?" Am avut recent o conversaţie de genul acesta cu o persoană. Înainte să apuce să-mi răspundă la aceste întrebări, l-am mai întrebat ceva. Am spus: "Ai răspuns Evangheliei pentru că ai fost mai neprihănit decât prietenii tăi?" El a răspuns: "Nu, nu, nu, nu a fost asta." Apoi l-am întrebat: "Atunci ai făcut-o pentru că ai fost mai inteligent decât prietenii tăi care au spus nu?" Desigur că dacă ar fi răspuns afirmativ, l-aş fi întrebat de unde a primit acea inteligenţă. Dar el a început să simtă greutatea acestor întrebări. Şi-a dat seama încotro băteam. A încercat să evite un răspuns direct, iar în final mi-a spus: "Eu mi-am înţeles nevoia mai bine decât ceilalţi oameni." L-am întrebat: "De ce ţi-ai înţeles nevoia? Să fie oare pentru că eşti mai smerit decât ceilalţi?" Într-un târziu a răspuns: "Da." I-am spus: "Nu este oare aceasta o virtute?" Din nou a răspuns: "Ba da." Rezultatul final a fost că persoana credea într-adevăr că a făcut un lucru virtuos, pe care prietenii săi nu l-au făcut. El a dat răspunsul corect, răspunsul virtuos, iar prietenii săi au răspuns într-un mod greşit. Atunci i-am spus: "Ei bine, cred că ai ceva cu ce să te lauzi, însă Noul Testament exclude în mod clar acest lucru."

Noul Testament ne învaţă că lucrarea de mântuire este realizată în întregime prin harul suveran al lui Dumnezeu. Am privit mai devreme în trecere la unul din cele mai controversate texte în această privinţă, dar aş vrea să vă îndrept din nou atenţia către el. În capitolul 6 din cartea Sfântului Ioan, Isus face următorul comentariu. El spune: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Am analizat pe larg acest text, dar vreau să o mai fac o dată.
Haideţi să-l luăm pe bucăţi. El începe spunând: "Nimeni...". În această frazeologie avem ceea ce în ştiinţa logicii se numeşte o declaraţie definită ca o declaraţie negativă universală. Ea spune ceva negativ despre toţi oamenii. "Nimeni...". Acest cuvânt e absolut universal. Cuvintele ce urmează însă sunt absolut cruciale - "...nu poate să vină...". Isus nu spune că nimeni nu vine, sau că nimeni nu va veni. El spune că nimeni nu poate veni. Cuvântul "poate", dacă vă amintiţi, este un cuvânt care descrie nu permisiunea, ci capacitatea. Vă amintiţi de pe vremea când eraţi la şcoală, când aţi ridicat mâna întrebând: "Domnule învăţător, pot să-mi ascut creionul?" Fiecare învăţător din America răspunde la această întrebare în acelaşi fel: "Sunt sigur că poţi, întrebarea e dacă ai voie." Apoi învăţătorul se străduieşte să explice diferenţa dintre cuvintele "a putea" şi "a avea voie". "A avea voie" înseamnă permisiune. "A putea" se referă la capacitatea de a face ceva. Aici, în acest text, Isus spune că există un lucru pe care nimeni nu are puterea sau capacitatea să-l facă. Care e acesta? "Nimeni nu poate să vină la Mine."

Atunci când o analizăm cu grijă şi în profunzime, concepţia preştiinţei se reduce în cele mai multe cazuri la o concepţie prescurtată şi nedezvoltată cu privire la căderea omului în păcat. Ea consideră că omul căzut încă are în suflet ceea ce eu numesc o insulă de neprihănire, insulă care poate fi folosită şi care poate manifesta capacitatea de a veni la Hristos în absenţa regenerării date de Duhul Sfânt. Din nou, evanghelistul va spune: "Vino în faţă, primeşte-L pe Hristos, alege-L pe Hristos, ia o decizie pentru Hristos şi vei fi născut din nou." Dar Isus spune că dacă nu te naşti mai întâi din nou, nu vei veni niciodată - această naştere din nou e condiţia necesară, premisa obligatorie pentru a avea capacitatea să vii. Isus spune: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu."

Vedem acest lucru încă o dată în al doilea capitol din Efeseni. În primul verset, capitolul doi din Efeseni, Pavel scrie aceste cuvinte:
"Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus..."
Iar apoi, în versetul 8:
"Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele."

Acest capitol vine imediat după ce Pavel introduce conceptul predestinării în capitolul unu. El elaborează acum ideea că Dumnezeu îi aduce la viaţă pe oameni pe când ei sunt încă morţi din punct de vedere spiritual. Ei sunt încă morţi în păcat şi fărădelegi. De aceea nu sunt de acord cu metafora pe care o aud atât de des la evanghelizări. Ideea omului care se îneacă. Acel om care se îneacă, indiferent cât de disperată ar fi situaţia în care se găseşte, fiind gata să se scufunde pentru ultima oară, doar degetele mai ridicându-se deasupra valurilor, acel om este încă viu. Nu aceasta e metafora din Scriptură. Metafora folosită în Scriptură este cea a unui om deja înecat. Se găseşte pe fundul oceanului. E mort. Dar eu citesc în Noul Testament că Dumnezeu, Duhul Sfânt, coboară până pe fundul oceanului, îl ridică pe acel om mort de pe fundul oceanului şi suflă viaţă în acel om, pentru ca el să se trezească la viaţă şi apoi să apuce colacul de salvare oferit.
La fel stau lucrurile şi în cazul muribundului din spital, care trebuie să-şi deschidă gura ca să primească medicamentul. Dacă ai duce medicamentul la morgă şi l-ai oferi unui cadavru, ar fi în zadar. Nici un cadavru nu-şi poate deschide gura ca să primească medicamentul vindecător. Poziţia biblică este că acel om nu e doar disperat de bolnav, într-o stare critică; el e mort. Numai Dumnezeu îl mai poate învia.

Problema pe care o am cu concepţia precunoaşterii, cu concepţia preştiinţei asupra alegerii este următoarea: ea afirmă că Dumnezeu priveşte prin coridorul istoriei la oamenii morţi care răspund vieţii spirituale. Atunci pun întrebarea: "Dacă Dumnezeu ar privi la oamenii morţi în păcat, dacă ar privi cât de mult ar vrea, pe câţi i-ar vedea răspunzând pozitiv la Evanghelie? N-ar avea pe cine să aleagă, pe cine să predestineze, pentru că i-ar vedea pe toţi pierind în necredinţa lor. Isus i-a spus lui Nicodim, dacă un om nu se naşte din Duh, nici măcar nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai şi intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Încă o dată, daţi-mi voie să vă îndrept atenţia spre capitolul 6 al Evangheliei după Ioan, unde în versetul 61 citim: "Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: "Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?...
Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic..."

Apoi, în versetul 65:
"Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu."

Luther, în disputa avută cu Erasmus, a citat acest text în care Isus i-a spus lui Nicodim: "Ce este născut din carne este carne." Oamenii căzuţi, care nu au fost regeneraţi, sunt doar în carne, în firea pământească, iar Isus spune: "Carnea nu foloseşte la nimic..." Luther a spus că "nimic" nu înseamnă "doar puţin". Nu e nici măcar 1%. Harul mântuirii noastre îi aparţine 100% lui Dumnezeu.

Gânduri la încheiere
Am spus adesea că, dacă Biblia nu ar fi menţionat niciodată cuvântul "predestinare", dacă nu ar fi menţionat niciodată cuvântul "alegere", cred că am fi concluzionat acest concept pur şi simplu din abundenţa de referiri pe care le găsim în Scriptură cu privire la starea noastră de corupţie morală în lipsa harului mântuitor, în lipsa regenerării. Cred că cel mai mare obstacol pe care îl avem, cea mai mare piedică peste care trebuie să trecem înainte să fim gata să atribuim deplinătatea harului pentru mântuirea noastră, este bariera gândului că noi încă avem o insulă de neprihănire rămasă în suflet, care nu a fost afectată de cădere, care nu a fost poluată de păcat, aşa că nu suntem cu adevărat morţi în păcate şi fărădelegi; suntem doar bolnavi din cauza păcatului şi fărădelegilor, dar încă avem capacitatea să revenim la viaţă odată ce auzim Evanghelia. Eu nu cred că înţelegem păcătoşenia păcatului şi îndurarea harului. Dar trebuie să le înţelegem dacă vrem să trecem vreodată peste aceste piedici.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Doctrine