Dacă aţi fost pe lângă mine foarte mult timp, m-aţi auzit accentuând faptul că nevoia stringentă, nevoia absolut disperată a timpului de faţă, este reforma. De asemenea, aţi fost conştienţi că pentru mulţi ani am tânjit şi după trezire sau înviorare spirituală. Recent am fost întrebat care este de fapt diferenţa, dacă există vreuna, între reformă şi trezire spirituală. Aceasta este o întrebare importantă, demnă de luat în considerare în timpul vostru preţios.
Deşi mulţi oameni sunt orbiţi în faţa dilemei curente, realitatea este că un fundament al adevărului sănătos, viu şi distinct a izvorât din premizele evanghelismului modern. Evanghelismul a fost deposedat de adevăr într-o aşa măsură încât devine înspăimântător. În locul lui, experienţa şi misticismul sunt la ele acasă în biserică sau, dacă nu acestea, atunci pragmatismul creşterii bisericii sau o preocupare nesănătoasă cu aspectele psihologice. Însă doctrinele necesare despre sfinţenia lui Dumnezeu şi dreapta Sa mânie, despre justificarea doar prin credinţă, natura transformatoare a regenerării, suveranitatea lui Dumnezeu peste toată creaţia şi în mântuire, natura şi dimensiunea harului în doctrinele justificării şi sfinţirii pe baza cărora se dezvoltau trezirile spirituale mai timpurii au fost considerate neimportante şi folositoare doar studenţilor la teologie, trecuţi demult şi zăvorâţi în turnuri de fildeş, care nu au legătură cu viitorul bisericii.
Mulţi nu sunt conştienţi de faptul că Jonathan Edwards predica o serie pe tema justificării doar prin credinţă atunci când s-a produs o trezire spirituală în New England, sau că multe dintre trezirile scoţiene, de exemplu, au fost precipitate sau accelerate de predicarea seriei pe tema regenerării, sau că Epistola foarte doctrinară - Romani, a fost un exemplu mare în istorie, ca instrument al genului de mare trezire spirituală despre care vorbesc. Doctrina sănătoasă se afla în centrul trezirii spirituale. Dar trist este faptul că, pentru mulţi evanghelici, nu pare să producă vreo diferenţă ceea ce credem, ci doar faptul că simţim sau ne bucurăm de multe dintre celelalte substituente ale creştinimului biblic.
Pe un asemenea fundament, capătă sens a se înviora sau trezi doar experienţa credincioşilor? A înviora numai experienţa unei biserici, când are o temelie doctrinară insuficientă şi nesănătoasă, înseamnă doar a amplifica problemele noastre, a oferi credibilitate erorii şi a extinde ceea ce ne-a adus în primul rând la necaz.
Datorită acestei dileme, daţi-mi voie să fac o declaraţie (deşi ea ar putea fi înţeleasă greşit): Trezirea spirituală, aşa cum o înţelegem în mod obişnuit, va fi irosită în asemenea biserici deficiente din punct de vedere doctrinar aşa cum le aflăm astăzi. Acesta poate părea un comentariu neobişnuit de făcut de vreme ce eu, ca mulţi dintre voi, am sperat realmente şi am predicat în favoarea trezirii spirituale. Însă convingerea mea are de-a face cu înţelegerea obişnuită, unilaterară a trezirii spirituale, predominantă în majoritatea cercurilor creştine. După cum A.W. Tozer a spus, "O trezire spirituală de genul creştinismului pe care l-am avut în America în ultimii cincizeci de ani va fi tragedia cea mai mare a acestui secol, o tragedie care-i va lua bisericii o sută de ani ca să-şi revină."
Doar aducerea vibranţei sau aducerea la viaţă a experienţei credinciosului poate fi foarte folositoare pentru ortodoxia moartă - credinţa corectă sau ortodoxă fără viaţă. Însă noi nu avem în principal ortodoxie moartă astăzi. Avem heterodoxie plină de viaţă. Hetero înseamnă "alt/ă" sau "diferit". Heterodoxia este credinţa divergentă sau chiar eretică. Reformă este acel cuvânt pe care-l folosim ca să vorbim despre recuperarea doctrinelor corecte şi aplicarea lor viguroasă la toate aspectele vieţii.
Noi n-ar trebui să dorim o trezire doar a experienţei, fără o reformă adevărată. Şi, prin urmare, termenul "trezire" nu este adecvat pentru zilele noastre, dacă nu adăugăm modificările "reformatoare" sau "condusă/determinată de Cuvânt". Nu este greşit să se dorească trezire, dacă ne referim la o trezire care înseamnă o restabilire a credinţei corecte alături de înviorarea experienţei noastre cu Dumnezeu, care decurge din (nu separat de) această doctrină sănătoasă. Aceasta înseamnă că eu cred că schimbarea care durează cel mai mult va proveni nu doar din a avea pur şi simplu experienţe dramatice, pline de căldură şi putere cu Dumnezeu. Nu, ceea ce este necesar pentru unele organizaţii şi biserici, spre exemplu, este să-şi refacă perspectiva lor asupra Evangheliei, ca să se conformeze Bibliei.
"Evanghelia" care, predicată fiind, are ca rezultat asemenea căderi masive (uneori la un procent de 90% sau mai mult în anumite campanii evanghelistice, care dau greş să regândească din punct de vedere doctrinar natura Evangheliei) este una dintre marile anomalii ale zilelor noastre. Însă, din nefericire, dacă aduni împreună conducătorii multor organizaţii religioase de astăzi, ei vor fi foarte hotărâţi să nu discute despre ceea ce cred. Ţelul lor, în termenii trezirii spirituale de astăzi, este de a vedea mai multă experienţă sau mai multă creştere expansivă. Nu doresc să spun că oricine este rău intenţionat în această trecere în revistă, ci că, oarecum, importanţa reformei nu este tocmai înţeleasă.
Această ignoranţă sau lipsă de conştientizare explică de ce anume teologii nu invită aproape niciodată lideri de organizaţii creştine (parabisericeşti) la întâlnirile lor, iar liderii, care planifică şi conturează viitorul evanghelismului, aproape niciodată nu-i angajează pe teologi să le vorbească despre mesajul pe care-l proclamă. Există excepţii care ar putea fi observate, însă, în cea mai mare parte, noi dăm realmente greş să ne ajutăm unii pe alţii, fiindcă mergem fiecare pe propria noastră cale.
Acum să clarificăm, nu spun că experienţa cu Dumnezeu nu este folositoare sau dezirabilă. Amintiţi-vă că am spus faptul că ortodoxia moartă are nevoie de experienţa cu Dumnezeu. Şi dacă aceasta este o descriere a voastră, atunci ştiţi exact de ce aveţi nevoie. Nu pun la îndoială valoarea mare a experienţei înnoite cu Dumnezeu. Ceea ce spun este că experienţa e slujitoarea sau servitoarea adevărului, iar primele lucruri ar trebui să fie primele.
Dacă trecem peste adevăr ca să ajungem la experienţă, atunci vom avea, în cel mai bun caz, doar ceva foarte limitat şi imediat, ceva care, în ultimă instanţă, va produce o "heteropraxis" mai mare (trăire neadecvată - "altă acţiune" - practici care nu se conformează doctrinei corecte, biblice). Heterodoxia ("altă învăţătură" - învăţătură contrară Scripturilor) conduce mereu la heteropraxis. Dumnezeu ne-a învăţat deja cu privire la modul în care trebuie să aibă loc transformarea comportamentului. "Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul." Ioan 17:17.
Probabil că va fi de folos să ilustrez prin perioada recentă şi mai degrabă scurtă a confesiunii publice care a afectat pe multe dintre bisericile şi şcolile noastre. Trist este faptul că, în mijlocul acestei activităţi binecuvântate şi minunate, a existat dorinţa distinctă, probabil în mai multe cazuri decât ne-ar plăcea să admitem, de a suspenda predicarea sau învăţarea Cuvântului în favoarea unei experienţe continue. La momentul de faţă, cred că Dumnezeu a adus convingerea pe care am văzut-o, şi cred că este posibil ca un grup să experimenteze perioade de mărturisire în contextul principiilor biblice, însă o trăsătură majoră a lucrării recente a fost absenţa completă a centralităţii predicării.
Pe parcursul acestei perioade de mărturisire publică, părea să fie o chestiune de entuziasm în mărturia oamenilor că nu a fost nicio predicare. Era ca şi cum predicarea nu era necesară, şi adevărul explicat ar fi stat, de fapt, în calea lucrării Duhului. Comparaţi acest fapt cu biserica primară din Noul Testament în timpul primei lor treziri spirituale. Aceşti oameni rezistau la învăţătura lui Pavel de-a lungul a nopţi întregi, dacă era posibil!
Iarăşi, sunt foarte fericit să cred că Dumnezeu era implicat în mare măsură în ce se întâmpla, şi ar trebui să fim mulţumitori pentru aceasta, însă este posibil, în mod incoştient, să dăm greş în a asculta de Dumnezeu în felul în care tratăm această mare binecuvântare a convingerii şi a prezenţei divine. Nu veţi găsi nimic asemenea unei aşa minimalizări a predicării, de exemplu, în Marea Trezire sau alte treziri spirituale timpurii înainte de mijlocul anilor 1800. Şi chiar dacă am putea evidenţia o lucrare a lui Dumnezeu ici şi colo cu un accent redus pus pe predicarea Cuvântului, dilema noastră prezentă încă va demonstra nevoia de o asemenea lucrare reformatoare a lui Dumnezeu. Nu este doar o experienţă măreaţă de câteva zile sau chiar săptămâni cea care va îndrepta situaţia noastră, ci o re-direcţionare totală spre adevăr şi o întoarcere la gândire şi doctrină.
Trezirea sau înviorarea spirituală condusă de experienţă seamănă mai mult cu o viitură de scurtă durată, decât cu un râu puternic, maiestuos. Experienţa înălţătoare lasă cu certitudine o amprentă, care poate fi bună ori de câte ori converge cu ortodoxia, însă o trezire reformatoare este un râu dătător de viaţă care are rezultate pozitive continue. Atunci când reforma are loc, convingerea nu este doar în legătură cu păcătoşenia noastră comportamentală, ci este legată şi de doctrina greşită (sau, pur şi simplu, de apatia faţă de urmărirea adevărului). Aşa cum autorul şi profesorul de la Seminarul Teologic Baptist Midwestern mi-a spus, "Noi trebuie să ne pocăim atât de doctrina noastră, cât şi de trăirea noastră."
Tradus de Lacrisa Novac