Aţi fost vreodată întrebaţi de cineva, "Dacă aţi avea posibilitatea de a vă retrăi viaţa, ce aţi face diferit?" Eu am fost întrebat această întrebare. Sunt, de asemenea sigur că noi toţi am fost întrebaţi această întrebare într-un anumit moment şi eu nu încetez niciodată să fiu uimit când aud oamenii răspunzând la această întrebare prin a spune, "eu nu aş face nimic diferit de la cum mi-am trăit viaţa." Pur şi simplu nu pot să îmi imaginez aceasta. Eu nu pot să cred că cineva ar gândi că dacă ar avea prilejul să refacă tot ce au făcut vreodată nu ar exista nimic să schimbe. Mie mi se pare că afirmaţia "Voi face totul la fel" ar fi cel mai perfect exemplu de lipsă de căinţă, deoarece am afirma că nu regretăm nimic din ceea ce am spus sau am făcut vreodată. Iar aceasta este pur şi simplu imposibil mai ales când recunoaştem că toţi suntem păcătoşi şi că toţi am făcut lucruri care sunt greşite; anume că l-am ofensat pe Dumnezeu şi cu siguranţă dacă suntem creştini, ne-am dori să putem să facem acele lucruri din nou mai degrabă decât să păcătuim împotriva lui Dumnezeu.
Ceea ce avem de gând să facem în zilele următoare este să privim la conceptul biblic de pocăinţă. Noi înţelegem că această idee de pocăinţă este centrală, nu numai în Noul Testament dar în toată Scriptura. Ne amintim că lucrarea Noului Testament începe cu apariţia lui Ioan Botezătorul care vine din pustiu anunţând apariţia împărăţiei lui Dumnezeu. Şi mesajul său către poporul Israel este foarte simplu. El rosteşte aceste cuvinte, "Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape." Iar după aceea, la puţin timp, Isus îşi începe lucrarea publică şi când începe să predice, mesajul Lui este exact acelaşi - "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape." Peste tot în Noul Testament când oamenii ascultă pe Hristos sau ascultă predicile apostolilor şi întreabă, "Ce ar trebui noi să facem? Care ar trebui să fie răspunsul nostru în acest moment în istorie?". Răspunsul este întotdeauna o formă a replicii, "Credeţi în Hristos." Sau "Crede şi fii botezat." Sau "Pocăieşte-te şi fii botezat." Întrucât conceptul de pocăinţă este atât de central în predicarea biblică, este foarte important ca noi să câştigăm puterea de a înţelege tot ce este implicat în el.
Haideţi să începem prin a privi la însăşi termenul "pocăinţă". Cuvântul "pocăinţă" vine la noi dintr-un cuvânt grecesc pe care îl găsim în Noul Testament cuvântul fiind "metanoia". Acesta este un cuvânt din acelea care au un prefix şi o rădăcină. Prefixul "meta" este unul, cred eu, cu care suntem toţi familiarizaţi deoarece îl auzim şi în limba română. Ne gândim la "metafizică", de exemplu. Obiectul de studiu al fizicii este studiul acelor elemente din natură care sunt vizibile, care sunt perceptibile, care sunt fizice. Iar metafizica este o încercare de a ajunge dincolo de sfera lumii fizice până la sfera transcendentală. Şi prefixul "meta" poate să însemne "cu" sau "alături de" sau de asemenea "după". Rădăcina "noeo" este forma verbală a substantivului pe care noi îl găsim adesea în Biblie - substantivul "nous". Şi care pur şi simplu este cuvântul grec pentru "minte". În forma lui cea mai simplă, termenul "metanoia" are de a face cu mintea în fond şi la urma urmei. Am putea să ne gândim la "gândul ulterior". Şi s-a ajuns ca în limba greacă să însemne o schimbare semnificativă a minţii cuiva. În cel mai rudimentar sens conceptul de pocăinţă în Biblie înseamnă a schimba mintea cuiva. Dar dacă noi privim mai atent, vom vedea că aceasta nu este doar o chestiune de vreun fel de judecată intelectuală unde noi încercăm să rezolvăm o problemă şi la prima abordare a problemei ajungem la o concluzie dar apoi, după ce îi acordăm beneficiul unei a doua priviri rapide şi o examinăm suplimentar noi hotărâm să ne schimbăm concluzia şi să adoptăm o ipoteză diferită. Nu aceasta este ideea lui "metanoia".
"Metanoia" are de a face, vorbind în general, cu transformarea minţii cuiva cu privire la comportamentul lui. Şi poartă cu el ideea de "a regreta". Când noi regretăm ceva, înseamnă că noi regretăm ceea ce noi am făcut o anumită acţiune şi ideea de a regreta, purta cu ea nu numai o evaluare intelectuală ci şi un fel de răspuns emoţional sau interior. Sentimentele sunt implicate. Sentimentul care este cel mai adesea asociat cu pocăinţa în Scriptură este sentimentul de remuşcare, de regret. Un simţământ de supărare şi mâhnire pentru că s-a acţionat într-un anumit mod pe care noi să dorim să-l refacem - pe care noi să dorim să-l ştergem din dosar dacă am putea. El implică o oarecare supărare pentru o formă precedentă de comportament.
Ideea de pocăinţă este adânc înrădăcinată în Israelul Vechiului Testament. Când savanţii examinează acest concept al pocăinţei aşa cum a fost el prezentat în Vechiul Testament ei fac uneori distincţie între două tipuri de pocăinţă. Primul gen de pocăinţă pe care îl găsim în Vechiul Testament este numit pocăinţă "cultică" sau "ritualistică". Iar cel de-al doilea gen de pocăinţă este numit pocăinţă "profetică". Primul fel este pocăinţa "cultică" sau "ritualistică". Ce înseamnă aceasta? Cuvântul "cultic" poate fi foarte înşelător pentru noi în acest moment. Deoarece în momentul în care folosim termenul "cult" (sau sectă) ne gândim la ceva ce este puţin descentrat, un fel de grup asemănător grupului "Jonestown" (un oraş în Guyana fondat de organizaţia Templul Poporului condusă de liderul sectant Jim Jones, unde au avut loc sinucideri în masă) sau David Koresh şi acel grup. Iar sectele sunt ceva ce noi considerăm a fi, aşa cum am afirmat deja, orice altceva dar nu ortodoxe. Ele sunt eterodoxe - grupuri eretice care sunt implicate într-un fel de mişcare religioasă eronată.
Dar termenul "cultic", atunci când îl folosim într-un sens tehnic în teologie, nu se referă la secte, după cu am menţionat deja, ci se referă la tiparele comportamentale sau la viaţa religioasă a unei anumite comunităţi. Când privim în Vechiul Testament şi ne uităm la naţiunea lui Israel vorbim despre "cultul" lui Israel sau practicile comunitare ale Israelului exprimate în sărbătorile lor religioase. Aşadar nu există nici o asociere negativă sau peiorativă a cuvântului "cultic" aici. Cu alte cuvinte, ne referim la ceea ce se întâmplă în viaţa religioasă organizată a lui Israel în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care instituie cultul lui Israel şi el defineşte prin legea Lui, nu numai cum trebuie oamenii să se comporte moral, dar El, de asemenea, oferă direcţiuni specifice pentru cum trebuie să se comporte religios. Cu alte cuvinte, cum trebuie ei să se roage, cum să-şi aducă jertfele, cum trebuie îndeplinite slujbele închinării la templu. Toate acestea fac parte din ritualul sau practicile cultice ale naţiunii lui Israel.
Când privim la aceasta în Vechiul Testament vedem că sunt anumite practici esenţiale pentru sistemul ritualistic şi pentru practicile cultice ale poporului evreu şi care erau preocupate în mod specific cu pocăinţa. Iar scopul pocăinţei în aceste observaţii şi în aceste rituri şi ritualuri a fost să atragă atenţia asupra tiparelor care trebuiau urmate atunci când poporul păcătuia împotriva lui Dumnezeu şi provoca mânia Lui. Odată ce Dumnezeu a devenit supărat pe naţiune, atunci poporul era chemat să facă anumite lucruri pentru a împăca mânia lui Dumnezeu. Aceasta era ideea din spatele acestor practici rituale - să satisfacă supărarea lui Dumnezeu în aşa fel încât mânia Lui să fie înlăturată, oamenii să poată fi iertaţi de păcatele lor şi pacea cu Dumnezeu să poată fi restaurată în comunitate.
Unele dintre lucrurile care compuneau această procedură, ritualul penitenţei sau al pocăinţei în Vechiul Testament includea următoarele elemente. În primul rând ar fi o chemare pentru un post general, sau uneori chiar naţional. Dacă oamenii ar fi păcătuit, profeţii ar fi venit, de exemplu, şi I-ar fi chemat la o adunare solemnă. Iar apoi, când era anunţată adunarea (şi fiecare era necesar să vină la adunare - bărbaţi, femei şi copii) întreaga naţiune era adusă afară înaintea cortului întâlnirii în pustie iar apoi, mai târziu, la templu. Şi profetul vorbea şi anunţa judecata lui Dumnezeu împotriva oamenilor iar apoi chema adunarea la un post general în aşa fel încât fiecare trebuia să nu mănânce pentru o perioadă bine definită de timp ca un semn naţional al pocăinţei în aşa fel încât Dumnezeu să-şi îndepărteze mânia departe de popor.
Al doilea element al acestui ritual pe care îl găsim în Vechiul Testament implică anumite articole de îmbrăcăminte care erau anume pregătite pentru a fi veşmintele de jale. Aceste articole speciale de îmbrăcăminte au fost prima dată asociate în mod specific cu procesul de jelire. Ne amintim că atunci când copilul lui David s-a îmbolnăvit şi a fost bolnav de moarte, David şi-a rupt hainele; şi-a sfâşiat veşmintele. Citim această expresie, "sfâşierea veşmintelor cuiva". A le sfâşia însemna a le rupe şi a le rupe de tot. Şi câteodată vom citi această descriere ciudată şi bizară a unor oameni din Vechiul Testament loviţi de jale că ei îşi exprimă întristarea prin smulgerea hainelor de pe ei. Apoi, pentru a adăuga la ruperea veşmintelor, cealaltă parte a ritualului care era atunci asociată cu pocăinţa nu era numai sfâşierea veşmintelor dar şi îmbrăcarea unei pânze de sac şi cenuşă. Citeşti despre aceşti oameni care umblă îmbrăcaţi cu această ţesătură aspră pe trupurile lor care era foarte lipsită de confort. Era un fel de măsură punitivă prin care oamenii îşi produceau acest disconfort ca un semn al pocăinţei lor. Aşadar, ei îşi sfâşiau hainele, îmbrăcau pânză de sac iar apoi luau cenuşă (şi ei chiar stăteau într-o grămadă de cenuşă) şi împrăştiau cenuşa pe hainele lor şi o împrăştiau în jurul frunţii lor şi pe capul lor. Tot acest proces, ca un ritual, era un semn de degradare de sine. Poate fi văzut de mai multe ori. Ce spune Iov după ce Dumnezeu îi vorbeşte din vârtejul de vânt? El spune, "Eu mă detest" ("mi-e scârbă de mine" - Iov 42:6). Aceasta a fost pocăinţa lui Iov. Şi el a mai spus "Mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă." Şi el îmbracă sacul. Aşadar aceasta este în totalitate parte a tradiţiei lui Israel. Împreună cu schimbarea hainelor, ceea ce a fost desemnat să indice în mod simbolic o schimbare a inimii, o schimbare a minţii.
Mai apoi, elementul verbal care ar fi asociat cu aceasta ar fi un fel de cântec care era un cântec de jale, în Vechiul Testament, era de fapt "plângerea". Plângerea era o expresie a durerii şi câteodată plângerea era folosită când murea cineva sau avea loc vreo catastrofă atunci oamenii cântau acest cântec de jale. Avem în Biblie o întreagă carte de plângeri scrisă de un om care este cunoscut ca "profetul plângăcios". Numele lui a fost Ieremia. Iar după cartea lui Ieremia avem o carte mai scurtă numită Cartea Plângerilor. Iar acolo, Ieremia deplânge distrugerea Ierusalimului - rezultatul judecăţii lui Dumnezeu asupra naţiunii deoarece ei au fost impenitenţi. Adevărata penitenţă trebuia exprimată printr-o plângere - un cântec de jale şi acompaniată de ţipete puternice şi vaiete.
Observaţi de asemenea în Noul Testament sunt ocazii în care Îl vedem pe Isus înviind oameni din morţi. Într-una din aceste ocazii serviciul funerar este deja început şi ei au bocitori profesionişti. Erau oameni care erau plătiţi să poarte mai departe aceste rituri şi ritualuri în eventualitatea morţii cuiva. Deci chiar dacă nu simţeau în mod necesar durerea şi jalea pierderii personale ei erau actori buni şi se văicăreau şi plângeau şi se comportau emoţional, bătându-se în piept, îmbrăcându-se în sac şi cenuşă pentru a exprima această formă cultică de plângere. Dar acelaşi fel de activitate era asociat cu ritualul pocăinţei. Când o persoană exprima durere înaintea lui Dumnezeu pentru că a păcătuit împotriva Lui, se angaja la un post general, îşi schimba hainele şi îmbrăca sacul şi cenuşa, îşi exprima plângerea iar odată cu aceasta avea plânsete, gemete şi văicăreli.
De asemenea putem observa rugăciuni specifice care au devenit parte a sistemului religios al lui Israel. Dacă mergem în cartea de imnuri a Vechiului Testament, care este cartea Psalmilor, aici unde avem rugăciuni şi poezii aranjate pe muzică şi care erau parte a liturghiei (închinării) comunităţii Israelite. Putem de asemenea să împărţim Psalmii în diferite grupuri. Avem Psalmi de imprecaţie (blestem). Avem Psalmi de înălţare. Avem Psalmi ai încoronării. Există toate aceste feluri diferite de Psalmi. Există psalmi laudativi care slăvesc bunătatea Legii lui Dumnezeu. Dar una din secţiunile Cărţii Psalmilor sau unul din tipurile de Psalmi pe care i-am determinat sunt chemaţi Psalmi ai penitenţei - dintre care cel mai faimos este Psalmul 51, Psalmul pe care David l-a scris după ce profetul Natan l-a confruntat cu păcatul lui cu Bat-Şeba. Iar David îşi mărturiseşte păcatul şi cere iertare lui Dumnezeu. Acesta nu e singurul Psalm de pocăinţă. Există o serie întreagă de astfel de Psalmi ai penitenţei şi toţi cuprind o recunoaştere a păcatului împotriva lui Dumnezeu, o hotărâre de a se întoarce de la comportamentul cel rău şi o cerere adresată lui Dumnezeu în smerenie ca El să restaureze persoana la o (nouă) stare de har. Toate acestea fac parte din viaţa religioasă.
Una din ultimele sublinieri ale acestui aspect este că periodic, anul religios Iudaic, aşa cum era, existau anumite zile care erau desemnate, nu numai pentru praznice, sărbători şi comemorări ale trecutului, dar existau şi anumite zile care erau puse deoparte pentru a fi zile de penitenţă. Zile în care exista o exprimare colectivă, o recunoaştere a păcatului şi jale pentru acel păcat. Toate aceste lucruri sunt parte al vieţii cultice a lui Israel.
Al doilea fel de pocăinţă, despre care vom vorbi pe larg în expunerea noastră următoare, este numită "pocăinţă profetică". Aici proorocii nu au dispreţuit ritualurile pe care Dumnezeu le-a hotărât, şi pe care poporul le folosea pentru a-şi exprima părerea de rău pentru purtarea lor, ci pocăinţa profetică era o judecată împotriva Israelului pentru practicile cultice când acestea degenerau într-un simplu externalism unde oamenii doar treceau prin mecanismul pocăinţei dar pocăinţei lor îi lipsea sinceritatea reală. Nu venea din inimă. În perioada marilor profeţi în secolele al şaptelea şi al optulea Înainte de Hristos profeţii au accentuat nevoia de autentică jale evlavioasă, care să vină din inimă. Dar vom analiza acest fel de pocăinţă în sesiunea următoare.
Gânduri de încheiere.
În Vechiul Testament am observat că au existat anumite practici şi ritualuri pe care Dumnezeu le-a instituit pentru naţiunea Lui, Israel prin care poporul putea să exprime, să verbalizeze şi să demonstreze durerea lor pentru păcat. Permiteţi-mi să vă întreb astăzi, cum faceţi voi aceasta? Cum arătaţi o inimă zdrobită pentru că L-aţi ofensat pe Dumnezeu? Cum demonstrăm aceasta în viaţa Bisericii? În sistemul Romano Catolic avem un întreg organism de penitenţe care este legat între sacramentele bisericii. Iar pentru Protestanţi există foarte puţin care să facă parte acum din ritualul bisericii. Câteodată Duminica dimineaţa avem o rugăciune pe care o citim care este o mărturisire comună a păcatelor urmată de asigurarea iertării de către preot. Dar se pare că noi am rătăcit calea referitor la a avea o metodă prescrisă de a arăta pocăinţa. Şi cred că suferim consecinţele acestui lucru, pentru că, într-un cuvânt, nu ştim să demonstrăm pocăinţa evlavioasă. Dar bineînţeles lucrul principal este că o avem şi că vine din inimă. Dar este de asemenea de ajutor dacă putem găsi căi prin care să demonstrăm schimbarea inimii noastre şi a minţii noastre înaintea lui Dumnezeu.
Tradus de Sergiu Bradean