Continuând studiul nostru dedicat celor mai frecvente întrebări şi obiecţii ridicate de oameni cu privire la Creştinism, acum ne vom întoarce atenţia către una dintre cele mai importante întrebări - după părerea mea - care se ridică despre acest subiect. Cei care mi-au dat această listă cu întrebări în primul rând, sunt oamenii care au fost implicaţi în programul evanghelistic, numit Explozia Evanghelistică, care au folosit întrebări de diagnostic prin care i-au angajat pe oameni în discuţii serioase despre lucrurile lui Dumnezeu. Ei de obicei încep conversaţia punând aceste două întrebări. Prima întrebare sună cam aşa, "Ai ajuns într-un moment în viaţa ta spirituală sau în gândirea ta în care ştii cu siguranţă că în momentul morţii vei merge în Ceruri?" Iar această întrebare este folosită pentru că este o întrebare la care oamenii pot răspunde confortabil cu nu. Deschide o discuţie semnificativă despre destinul nostru. Şi mulţi, foarte mulţi oameni vor răspunde la această întrebare spunând, "Nu, nu ştiu cu siguranţă că atunci când mor voi merge în cer." Dar un alt răspuns pe care îl vom auzi frecvent este, "Nu sunt sigur nici că există cer. Nu sunt sigur că viaţa continuă după moarte." Şi unii oameni chiar afirmă hotărât aceasta. Ei spun, "Ehei, când mori se termină totul. Această viaţă este tot ce există. Ai o singură şansă." Ce dovezi avem; ce speranţă avem pentru a crede în viaţa de după moarte? Dar, cu siguranţă, din perspectivă biblică, în chiar miezul credinţei creştine există puternica afirmaţie cu privire la Hristos, anume că El a înviat. Ne amintim discuţia pe care Isus a avut-o cu prietenii Săi când a zis, "Eu sunt învierea şi viaţa. Şi cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi." Ne amintim afirmaţia Lui, făcută prietenilor Lui, în camera de sus, în noaptea în care a fost vândut, când a spus, pentru a-şi îmbărbăta ucenicii, "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine...". Iar apoi continuă spunând, "În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc un loc." Şi apoi, ca o paranteză, Isus face un comentariu care pare a fi aproape pe nepregătite, şi pe care trebuie să vi-l spun ca pe cele mai încurajatoare cuvinte pe care le pot găsi pe buzele lui Isus, în care Isus spune, "Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus." Cu alte cuvinte, Isus spune aici, 'Dacă aş descoperi că aveţi anumite speranţe pentru un viitor frumos, pentru victorie asupra mormântului, şi acestea ar fi doar o iluzie, sau ar fi doar un panaceu psihologic, un sedativ care să aline durerea doliului şi a necazului, nu v-aş fi lăsat, sau nu v-aş fi permis să rămâneţi în această deziluzie. Aş fi corectat această neînţelegere.'
Dar, probabil cea mai completă apărare a vieţii după moarte pe care o găsim în Noul Testament este în Epistola lui Pavel către biserica din Corint. Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni. În capitolul cincisprezece. Şi aş dori să petrec ceva timp astăzi privind la felul în care Pavel răspunde acestei întrebări. Aşadar, dacă ne uităm în întâi Corinteni, capitolul cincisprezece, doresc să încep la versetul 12. Pavel scrie aceste cuvinte, "Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor?" Iar aici, Pavel se adresează membrilor unei adunări creştine. El nu vorbeşte acum cu necredincioşi, sau unei culturi seculare. Dar chiar printre oamenii din Corint, în adunarea pe care Pavel a fondat-o, se naşte această întrebare. "Cum putem să ştim cu siguranţă?" Sunt unii care afirmau, da ei cred că Hristos a înviat. Numai că ei nu au tras din aceasta concluzia că, aşadar, noi vom participa în înviere. Că vom supravieţui mormântului. Iar acum, Pavel ridică întrebarea, "Acum dar, cum se poate că deşi Hristos este propovăduit printre voi ca fiind înviat din morţi, totuşi unii dintre voi spun că nu este înviere a morţilor." Şi observaţi cum continuă. În versetul 13 el spune, "Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat."
Acum, ce vreau eu să observăm aici este că Pavel se implică într-o complexă linie de argumentare succesivă. Pavel activează ca un perfect apologet pentru viaţa de după moarte. Şi el foloseşte o metodă de argumentare, o tehnică larg răspândită printre filozofii şi gânditorii din zilele lui. Era o metodă care a fost perfectată de filozofii greci, numită forma de argumentare ad hominem. Acum, cei dintre d-voastră aici de faţă, care sunteţi logicieni sau studenţi în filozofie, cunoaşteţi că există o eroare de raţionare numită eroarea ad hominem. Termenul ad hominem pur şi simplu înseamnă "la omul". Acum, forma eronată de gândire ad hominem este aceasta; atunci când tu faci o afirmaţie, sau prezinţi un argument iar eu privesc la tine şi îţi spun, "Dar..., tu eşti urât, şi de aceea argumentul tău nu are cum să fie adevărat." În loc să îmi concentrez atacul asupra postulatelor tale sau asupra raţionării în relevanţa argumentului, eu te atac pe tine personal. Spun lucruri urâte despre tine. Aceasta este eroarea logică deoarece noi ştim că şi oamenii urâţi pot avea un argument rezonabil. Şi chiar dacă o persoană este urâtă aceasta nu are nimic de a face cu relevanţa poziţiei ei. Aşadar aceasta este o eroare de logică. Şi apare într-o mare varietate de modele, mărimi şi forme în fiecare zi.
Dar există şi o formă legitimă de raţionare ad hominem care nu este greşită, şi este în felul acesta. Tu adopţi o poziţie care diferă de poziţia mea, iar eu spun în regulă, dă-mi voie să îmi asum, de dragul argumentului, poziţia ta. Voi lua partea ta în dezbatere şi voi raţiona atât de tenace pe cât voi şti, şi voi duce acea poziţie la concluzia ei logică. Şi voi încerca să îţi demonstrez că dacă adopţi acea poziţie pe care o îmbrăţişezi şi o gândeşti până la capăt, la concluzia ei logică, vei sfârşi în absurditate. Zeno, filozoful antic, folosea această metodă şi o numea argument reductio ad absurdum (argumentul redus la absurd). Când adopţi poziţia oponentului tău şi o urmăreşti în mod consecvent şi arăţi că în final se reduce la nonsens sau la absurd.
Acelaşi lucru îl face Pavel aici. Şi el foloseşte o serie complicată de argumente "dacă/atunci". El spune, "În regulă, haideţi să considerăm afirmaţia că Hristos nu este înviat." El spune, "Dar dacă Hristos nu a înviat..." El nu spune că Hristos nu a înviat. Poziţia lui nu este aceasta. El este convins că Hristos este înviat. Dar el spune, "Să presupunem doar, de dragul argumentului, că Hristos nu este înviat. Şi dacă această ipoteză este adevărată, dacă Hristos nu este viu, atunci, ce înseamnă aceasta? Care ar fi concluzia pe care ar trebui să o tragem nemijlocit din această ipoteză?" El afirmă, "Dacă nu există înviere din morţi, atunci primul lucru care l-ar însemna aceasta, dacă nu există înviere, dacă învierea este o imposibilitate evidentă, atunci primul lucru pe care îl vom descoperi din aceasta este că Hristos nu a înviat. Pentru că, dacă Hristos este înviat, atunci aceasta ar desfiinţa teoria care afirmă că nu există aşa ceva ca învierea." Tot ce trebuie să facem este să avem un caz demonstrat pentru a arăta că aşa ceva se poate întâmpla. Dar dacă nu există înviere din morţi, atunci Hristos nu este înviat. Pavel afirmă, "Bine, ce ar însemna aceasta?" Aşadar, el continuă în această linie de argumentare. În versetul 14 din capitolul 15 din 1 Corinteni, "Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră."
Acum, Pavel nu face altceva aici decât să ia taurul de coarne. El spune, "Haideţi să nu devenim sentimentali aici. Haideţi să înfruntăm realitatea. Dacă Hristos nu a înviat, şi voi mergeţi în dreapta şi-n stânga propovăduind că El a înviat, propovăduirea voastră este goală. Este zadarnică. Este fără valoare. Este nesemnificativă. Şi nu numai atât. Dacă Hristos nu a înviat, atunci credinţa voastră în Hristos, încrederea voastră în El este, la fel, o practică a zădărniciei." Aşadar, ceea ce face Pavel aici este să demonstreze un caz foarte primejdios. Deoarece făcând acest lucru cu credinţa creştină, el transformă învierea lui Hristos într-o propoziţie intransigentă.
Acum însă, ştiu că în zilele noastre există tot felul de oameni care se numesc pe ei înşişi creştini şi care spun, "Dar, eu nu cred în naşterea din fecioară sau eu nu cred în asta sau în aia." Şi vor spune chiar, "eu sunt creştin dar nu cred în învierea lui Hristos." Pavel s-ar uita la o astfel de persoană şi ar spune, "Te rog, când afirmi acest lucru nu folosi cuvântul Creştin deoarece tocmai ai golit complet de înţeles Creştinismul." Deoarece credinţa creştină fără o credinţă în înviere este o credinţă goală, este o credinţă zadarnică, este o credinţă neînsemnată şi ai banalizat înţelesul termenului de Creştin.
Cu toate acestea, haideţi să urmărim în continuare argumentul lui aici. "Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază." Trebuie să vă spun că iubesc acest argument. Apostolul ne oferă un argument apropiat aici. Logică strânsă. Şi el continuă într-o secvenţă la foc continuu. El spune, "Nu numai că predicarea noastră este fără conţinut, dar este şi falsă. Am putea fi numiţi "Falşi Martori ai lui Iehova" pentru că hoinărim dintr-un loc în altul spunând tuturor nu numai că Hristos a înviat ci că Dumnezeu este cel care L-a înviat. Aceasta înseamnă acum că am adus o mărturie mincinoasă împotriva lucrării lui Dumnezeu. Şi, bineînţeles, suntem martori mincinoşi când afirmăm că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos dacă nu există o înviere din morţi, nu numai că n-a înviat Hristos, dar nici Dumnezeu nu L-a înviat pentru că nu există înviere a morţilor." El ne aminteşte aceasta într-o succesiune la foc continuu.
După aceasta el merge mai departe spunând, versetul 16, "Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat." Versetul 17, "Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică..." O spune din nou. Apoi el spune asta, " voi sunteţi încă în păcatele voastre." După cum afirmă Pavel în altă parte că Hristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Şi lucrul la care ajunge Pavel aici este că, dacă ar exista un Dumnezeu, iar voi aţi fi vinovaţi înaintea acestui Dumnezeu, şi dacă Hristos ar fi încă mort, atunci aceasta ar însemna (în modelul de gândire al Apostolului) că ispăşirea lui Hristos pentru voi nu a fost acceptată de Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că voi sunteţi încă vinovaţi. Voi nu aveţi un mântuitor. Deci vedeţi că Pavel leagă întreaga lucrare a mântuirii lui Hristos nu numai de cruce, dar şi de înviere. Fără înviere, voi sunteţi încă în păcatele voastre.
"Şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi." El spune, "Bine, haideţi din nou, să atingem coarda sensibilă. Haideţi să înfruntăm realitatea. Haideţi să mergem la marginea mormântului unde ne îmbrăţişăm unul pe altul şi încercăm să găsim cuvinte de încurajare pentru cei care i-au pierdut pe cei dragi şi spunem "au mers într-un loc mai bun. Îi vom vedea din nou."" Pavel afirmă, "Nu. Dacă nu există înviere din morţi atunci, fiecare persoană pe care ai cunoscut-o vreodată, pe care ai iubit-o vreodată, la care ai ţinut vreodată şi care a murit, acea persoană a fost pierdută." Ceea ce transformă însăşi viaţa într-o ironie cosmică.
Acum, una din zilele de neuitat ale vieţii mele a fost ziua în care s-a născut fiul meu. În acea seară mi-am dus mama la spital şi ea mi-a spus după ce ne-am întors acasă de la spital după ce l-a văzut pe nepoţelul ei, mi-a spus, "Aceasta este cea mai fericită zi a vieţii mele." Şi-a pus capul pe pernă. A adormit. Şi a murit. Când i-am spus noapte bună era o fiinţă umană vie şi plină de viaţă. Dimineaţa am strigat-o. Nu am primit nici un răspuns. Am intrat în cameră, am mers către ea şi am atins-o, trupul ei însă, era rece ca gheaţa. Se instalase deja rigor mortis. Şi am trăit acest moment profund de o iraţionalitate de necrezut. Lucrul acesta nu are nici un interes. Ieri am fost martorul intrării în această lume a fiului meu. Am văzut începutul vieţii lui pe acest pământ. Iar acum sunt confruntat cu sfârşitul vieţii. Fiul meu se naşte şi mama mea moare exact în aceeaşi zi. Şi acest contrast mi-a atras atenţia pe loc despre nebunia morţii. Am spus, "Asta nu poate fi totul!" fiecare fibră a fiinţei mele ţipa împotriva finalităţii morţii. Dar în acelaşi timp am înţeles că aceasta ar putea fi doar o emoţie umană complexă. Nu doream să înfrunt realitatea.
Şi Pavel spune, "Haideţi s-o recunoaştem. Dacă nu este înviere, atunci cei ce au murit sunt pierduţi pentru totdeauna." Apoi continuă spunând, "Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!"
Aşadar, le spun oamenilor care sunt ostili Creştinismului, (le spun,) "Nu fiţi mânioşi pe noi. Compătimiţi-ne. Dacă nu sunteţi de acord cu credinţa noastră, arătaţi-ne puţină bunătate umană. Uitaţi-vă la mine şi spuneţi, "bietul om, el doar îşi iroseşte viaţa urmând o iluzie, o nădejde falsă, un Mântuitor mort.""
Şi Pavel spune că acestea sunt implicaţiile dar nu vreau să rataţi înţelesul. Pavel nu argumentează în întâi Corinteni că noi trebuie să credem în viaţa de după moarte deoarece dacă nu există viaţă după moarte, atunci viaţa este fără sens şi insuportabilă. Tot ceea ce spune el este, fii gata să suporţi consecinţele aici. Priveşte-o drept în ochi şi urmeaz-o până la concluzie. Dacă nu există înviere din morţi, atunci viaţa ta este un exerciţiu în nesemnificativ. Confruntă realitatea. El nu spune, aşadar, deoarece aceasta este o idee oribilă sau o opţiune oribilă deci, noi ar trebui să credem fără raţiune şi să ne agăţăm de speranţa învierii. Nu de aici îşi extrage el siguranţa. Ci merge mai departe şi spune aici, "Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi."
Acum, el se întoarce la începutul capitolului. Cu bună ştiinţă eu am început la mijlocul capitolului. Acum permiteţi-mi să vă amintesc ce spune la începutul capitolului. Versetul 1, "Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi... V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie."
"Eu nu vă ofer doar o idee filozofică. Nu vă creez o speranţă abstractă. Eu nu argumentez din disperare spre speranţă. Motivul pentru care eu proclam învierea lui Hristos este, în primul rând, că a fost prorocită în Scripturi. A fost împlinită public. A fost văzut de ucenicii lui. A fost văzut de cinci sute de oameni deodată. A fost văzut de cei doisprezece. A fost văzut de Iacov. A fost văzut de Ioan. Iar dacă asta nu-i de-ajuns, eu L-am văzut! De ce credeţi că am luptat cu animale sălbatice la Efes? De ce mi-am oferit trupul să fie ars? De ce am fost atât de încrâncenat în această lucrare? Pentru că eu L-am văzut viu."
Apoi Pavel concluzionează, "De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică." Nu este în zadar.
Gânduri la final
La final pentru azi permiteţi-mi să vă amintesc concluzia lui Pavel în pledoaria sa pentru înviere. Şi anume că semnificaţia învierii lui Hristos pentru noi este că truda noastră, zbaterea noastră, lacrimile noastre, durerea noastră, insistenţa noastră, nici unul din aceste lucruri nu este o acţiune a zădărniciei. Viaţa nu este lipsită de sens pentru că moartea nu este finalul. Hristos a biruit mormântul. El a înlăturat boldul morţii. Aşa încât Pavel aproape poate să tachineze inamicul nostru, moartea. Voi ştiţi, "Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa ..." Iar această victorie vine prin învierea lui Hristos. Aceasta este speranţa noastră. Şi aceasta este ancora sufletului nostru.
Tradus de Sergiu Bradean