Astăzi vom continua cu expunerea "Celebrării Evangheliei", documentul care a fost semnat de mai mult de o sută de lideri evanghelici din America. Am privit deja la primele douăsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Astăzi vom începe cu articolul numărul 13, care sună astfel:
Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui, a dobândit-o separat de noi, în şi prin supunerea Lui desăvârşită. Această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca unică bază a justificării noastre.
Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.
La o primă privire ar părea că tot ce face articolul 13 este să repete cele afirmate în articolul 12, pentru că în articolul 12 s-a precizat că baza îndreptăţirii noastre stă în imputarea neprihănirii lui Cristos şi că temelia îndreptăţirii noastre nu se găseşte în vreo neprihănire ce locuieşte în noi. Dar, din nou, această problemă a imputării şi a rolului lui Cristos în justificarea noastră este esenţială pentru înţelegerea Evangheliei. Astfel, cei ce au întocmit acest document au simţit că era necesar să devină şi mai specifici în articolul 13, pentru a se asigura că nu există vreo neînţelegere cu privire la sensul celor spuse în articolul 12.
Prin urmare, articolul 13 spune: "Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui..." Aceasta înseamnă că neprihănirea lui Cristos nu este în noi, ci că neprihănirea lui Cristos este pentru noi. Lucrarea neprihănirii pe care o face Cristos şi care ne îndreptăţeşte nu este în sufletele noastre, ci, atunci când vorbim despre a fi îndreptăţiţi prin imputarea neprihănirii lui Cristos, neprihănirea despre care vorbim aici este aceea obţinută de Cristos, separat de noi, în afara noastră, în trăirea vieţii Lui.
Documentul spune că El a obţinut această neprihănire în şi prin supunerea Sa perfectă. Din punct de vedere istoric, teologii au făcut deosebire între cele două feluri de supunere ale lui Cristos. Una este numită supunerea pasivă a lui Cristos iar cealaltă se numeşte supunerea Sa activă perfectă. Această distincţie nu a fost inclusă în acest document dar cu siguranţă este deductibilă; şi este fundalul istoric al acestei afirmaţii. Diferenţa dintre supunerea pasivă şi supunerea activă a lui Cristos este aceasta: termenul supunere pasivă are de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu Isus când El a fost recipientul acţiunii. Şi aceasta se referă la supunerea Sa faţă de pedeapsa păcatului, pe care a primit-o din mâna lui Dumnezeu când era pe cruce. Aceasta este supunerea Sa pasivă în care El se supune şi se conformează chemării lui Dumnezeu de a fi primitorul judecăţii Sale pentru noi. Supunerea activă se referă la cursul întregii Lui vieţi, în care El a urmărit, în mod activ, neprihănirea prin supunerea faţă de legea lui Dumnezeu în orice punct şi în fiecare detaliu.
Când Luther a vorbit despre neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi, el a folosit două sintagme din limba latină, care cred că sunt foarte importante şi instructive pentru a înţelege îndreptăţirea noastră. Prima a fost iustitia aliena (în lb. latină) care, tradus, înseamnă o neprihănire străină sau din afară. Şi când vorbeşte despre o iustitia aliena el se referă la o neprihănire dobândită prin alta. Este neprihănirea altcuiva, nu a noastră, ca să ne exprimăm corect. Dar, din nou, după cum spune documentul, neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este neprihănirea lui Cristos, care Îi aparţine întru totul Lui. Nu este întru totul a noastră. Noi o primim doar prin imputare şi aşa mai departe.
A doua sintagmă folosită de Luther e chiar şi mai simplă: extra nos. Când ne gândim la extratereştri, ne gândim la cineva de pe un alt tărâm, cineva care este separat de noi, cineva care este diferit şi străin de noi. În prima sintagmă, iustitia aliena, Luther se referă la neprihănirea lui Isus care nu este a noastră. Apoi această îndreptăţire este bazată pe o neprihănire care este extra nos. Aceasta înseamnă din afara noastră sau separată de noi.
Din nou, încercăm să fim foarte clari: neprihănirea, care este fundamentul justificării noastre, nu este o neprihănire găsită în noi, ci este neprihănirea obţinută pentru noi de către Cristos.
Apoi citim că această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca şi unica bază pentru îndreptăţirea noastră. Neprihănirea lui Cristos este baza îndreptăţirii noastre şi singura bază a îndreptăţirii noastre. Şi nu este ceva la care putem adăuga ceva sau din care putem scoate ceva.
Negaţia articolului 13 spune: "Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre." Ce se are în vedere aici? Mai înainte de toate, ceea ce se are în vedere aici este conceptul romano-catolic al meritului, care, în interpretarea Bisericii cu privire la sacramentului penitenţei, este necesar pentru restaurarea unei stări de har pentru cei ce au comis păcatul de moarte şi şi-au ruinat mântuirea sufletelor lor. Ei sunt restauraţi la o stare de îndreptăţire numai după ce au trecut prin diferitele etape ale sacramentului penitenţei, care include acte cum ar fi: mărturisirea, un act de suferinţă pentru păcat, absoluţia preoţească şi apoi aspectul ei final - care stă în centrul controversei din secolul al XVI-lea - comiterea de fapte de satisfacere. Pentru ca sacramentul penitenţei să fie complet şi pentru ca o persoană să fie restaurată la o stare de justificare, persoana aceasta trebuia să comită anumite fapte. Şi aceste fapte erau numite fapte de satisfacere. Şi Biserica a decretat că prin aceste fapte de satisfacere păcătosul dobândeşte ceea ce Roma numeşte meritum de congruo sau "merit potrivit" - în limba română. Termenul "congruo" califică termenul "merit." Roma a susţinut mereu că, atunci când vorbesc despre merit, se referă la un merit care este unul real; totuşi, este un merit care se bazează pe un har precedent, fără de care niciun merit nu ar fi posibil. De aceea, pot spune, mai precis, că până şi meritul despre care vorbeşte nu este merit în sensul total al cuvântului, pentru că depinde de o porţie de har anterioară pentru succesul său. Şi pe lângă aceasta, Roma face deosebire între "merit cuvenit" şi "merit potrivit." Meritul cuvenit, în natura lucrurilor, ar fi acel fel de merit care este atât de virtuos încât ar impune o obligaţie asupra unui judecător drept de a-l răsplăti. Şi "meritul potrivit", despre care vorbim aici, este un fel de merit mai mic. Nu este atât de virtuos încât să Îi ceară lui Dumnezeu să îl răsplătească, însă este destul de merituos, încât să se încadreze ca Dumnezeu să îl răsplătească. Obţinerea unui merit potrivit, cel puţin, prin anumite fapte care sunt săvârşite este absolut necesară pentru ca sacramentul penitenţei să fie împlinit şi ca persoana ce a comis păcatul de moarte să fie readusă în starea de îndreptăţire.
Aceasta se are în vedere aici, în articolul 13, când se spune astfel: "Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre."
Singurul merit care contează în îndreptăţirea noastră este meritul lui Cristos. Şi acest merit este perfect, astfel încât este imposibil de a se mai adăuga ceva la el sau de a se scoate ceva de la el. Eu nu mai pot adăuga niciun merit la perfecţiune. Nu pot face mai perfect ceva ce este deja perfect. Eu nu pot contribui cu nimic merituos pentru a îndeplini cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu, care să nu fi fost deja obţinut pentru mine prin Isus în supunerea Sa perfectă.
Când privim la articolul 14, citim următoarele:
Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos, aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.
Această parte este mai complicată, pentru că în document se face distincţie între ceea ce numim "îndreptăţire" şi ceea ce numim "sfinţire". Şi ideea evidenţiată aici, în articolul 14, este că noi suntem declaraţi drepţi în ochii lui Dumnezeu în timp ce suntem încă păcătoşi. De aici, renumita formulă a lui Martin Luther din vremea Reformei: simul justus et peccator (drept şi păcătos în acelaşi timp). Ce vroia el să spună prin aceasta? El a vrut să spună că atunci când o persoană îşi pune încrederea în Cristos, exact în acel moment, Dumnezeu o declară dreaptă în Cristos prin imputarea neprihănirii lui Cristos, în timp ce acea persoană încă este păcătoasă.
Luther a mers mai departe şi a adăugat că, deşi îndreptăţirea vine atunci când suntem îmbrăcaţi, să spunem aşa, în neprihănirea lui Cristos, aceasta nu înseamnă că noi continuăm neschimbaţi. Oricine este îndreptăţit, are în el Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi din momentul în care Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte într-o persoană, Duhul Îşi începe lucrarea Sa de sfinţire în sufletul şi în viaţa credinciosului. Chiar dacă noi nu va trebui să aşteptăm până devenim drepţi ca Dumnezeu astfel încât El să ne declare neprihăniţi, totuşi, noi devenim neprihăniţi. Acest proces de conformare cu imaginea lui Cristos şi de creştere spre plinătatea lui Cristos începe cu renaşterea noastră spirituală şi cu îndreptăţirea noastră.
Aici, documentul evanghelic nu neagă faptul că faptele bune ar trebui să fie preocuparea creştinilor. Iacov, de exemplu, a învăţat că oricine poate spune că are credinţă, dar, dacă nu are fapte, credinţa care este lipsită de fapte nu va mântui pe nimeni. Dar credinţa adevărată produce întotdeauna roada ascultării şi a faptelor. Şi astfel, aceasta nu înseamnă că reformatorii erau total dezinteresaţi de faptele bune săvârşite de creştini. Punctul disputat a fost acesta: faptele acestea bune izvorăsc din îndreptăţirea noastră şi nu sunt cauza sau baza justificării noastre. Singurele fapte bune care contribuie la îndreptăţirea noastră sunt faptele bune ale lui Isus. Faptele noastre bune vin după îndreptăţire, ca o consecinţă a acestei îndreptăţiri. Din nou, permiteţi-mi să citez: "Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos (aceasta înseamnă să fii sfinţit, să fii făcut sfânt), aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi." Adică noi trebuie să creştem în asemănarea cu Cristos. Şi în timp ce toate acestea sunt adevărate, cu atât mai mult aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza sa. De ce ar spune acest lucru? Pentru că s-a subliniat deja ideea că singura bază a îndreptăţirii noastre nu este neprihănirea noastră, nu sanctificarea noastră, ci, din nou, doar neprihănirea lui Cristos. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele (aceasta înseamnă că ne iartă de păcatele noastre) şi ne adoptă ca şi copiii Lui doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.
Una dintre problemele controversate apărute în documentul "Evanghelicii şi catolicii împreună" este aceea că, atunci când documentul a fost anunţat prima oară, a exprimat acest punct de acord când a afirmat adevărul că îndreptăţirea noastră este prin har şi prin credinţă, datorită lui Cristos. Şi multe persoane au spus: "O, asta este minunat! Am rezolvat controversa. Am vindecat rana separării care a existat timp de atâtea secole". Dar au uitat că ambele părţi au crezut întotdeauna că harul era necesar înaintea mântuirii, pentru îndreptăţire; că credinţa era necesară pentru îndreptăţire şi că Isus Cristos era necesar pentru îndreptăţire. Disputa din secolul XVI s-a concentrat asupra acestui cuvânt - "doar" - pentru că Roma are o doctrină a mântuirii prin har şi merit: credinţă plus fapte, Cristos plus eu. Reformatorii spuneau: "Nu. Doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos." Şi astfel acest sola al acestor formulări a devenit atât de controversat.
Să trecem la secţiunea negaţiei din articolul 14.
Negăm faptul că credincioşii trebuie să aibă o evlavie proprie în virtutea cooperării lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să-i declare justificaţi în Cristos. Noi suntem îndreptăţiţi în timp ce suntem încă păcătoşi.
Cuvântul cheie în această secţiune de negaţie este cuvântul "înainte". Din nou, şi Roma şi evanghelicii cred că, în analiza finală, îndreptăţirea este judiciară, în sensul că implică o declaraţie legală. Îndreptăţirea are loc atunci când Dumnezeu declară legal, de pe scaunul Său de judecată, că o persoană este dreaptă în ochii Săi. Ambele părţi cred aceasta. Dezbaterea este legată de când şi pe ce bază va face Dumnezeu o astfel de declaraţie. Faptul asupra căruia au insistat reformatorii, şi care este reafirmat în acest document acum la sfârşitul secolului XX, este că Dumnezeu face această declaraţie înainte de a exista o neprihănire a noastră. El face această declaraţie în momentul în care noi credem, chiar când suntem încă păcătoşi. Aceasta este partea bună a Veştii Bune: că eu pot avea păcatele iertate, pot fi adoptat în familia lui Dumnezeu, pot fi pronunţat drept, justificat, de către Creatorul meu în momentul în care Îl accept pe Isus. Pentru că în acel moment, când îmi pun încrederea în El, tot ceea ce este El şi tot ceea ce a realizat El devine al meu.
Comentarii de încheiere
Noul Testament ne cheamă să ne ducem mântuirea cu frică şi cutremur. Uneori devenim confuzi când citim acest limbaj, pentru că în jargonul creştinilor evanghelici cuvintele "îndreptăţire" şi "mântuire" tind să fie folosite, practic, ca şi sinonime, sau sunt interschimbabile. Cineva ar putea spune: "Am fost mântuit în momentul în care mi-am pus încrederea în Cristos." Este adevărat că, într-un anume sens, ai intrat în mântuirea ta în momentul în care ţi-ai pus încrederea în Cristos; dar mântuirea, verbul "a mântui" (a salva) este folosit în Noul Testament la timpul trecut, timpul imperfect, timpul prezent, timpul viitor şi aşa mai departe. Şi mântuirea noastră finală şi deplină nu are loc până nu intrăm în cer şi în glorificarea noastră. Şi astfel, o parte a procesului mântuirii este sfinţirea. Şi un alt element al mântuirii noastre este îndreptăţirea. Dar noi spunem că îndreptăţirea vine mai întâi. Apoi, continuarea mântuirii noastre are o referinţă specifică la sfinţirea noastră. Adică, noi nu lucrăm pentru a obţine îndreptăţirea. Noi lucrăm pentru a aduce roadele acestei îndreptăţiri în sfinţirea noastră.
Tradus de Cristian Cotovan