Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

"Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu"

(Psalmul 119:137-144, Romani 7:14-25)

Dr. Kim Riddlebarger


Conform apostolului Pavel, viaţa creştină normală implică o luptă intensă cu păcatul. Deşi există perioade de mare progres în viaţa creştină, aceste victorii de moment slujesc la a ne îndrepta atenţia spre acea zi glorioasă când vom triumfa pe deplin asupra păcatului. Dar până vine acea zi - la momentul morţii noastre sau la revenirea Domnului, indiferent care vine mai întâi - orice creştin trebuie să-l înţeleagă cu certitudine pe Pavel atunci când deplânge faptul că, deşi se desfată în legea lui Dumnezeu, el încă săvârşeşte chiar lucrul despre care ştie că este greşit. Cu toate că el a fost eliberat din păcat, moarte şi condamnarea legii, Pavel se ştie pe el însuşi a fi un om nenorocit, vândut ca rob păcatului.

Începând în Romani 5:12-21, Pavel pune în contrast ceea ce suntem noi "în Cristos" cu ceea ce am fost "în Adam." Prin urmare, toţi credincioşii au fost transferaţi din stăpânirea sau regatul lui Adam în stăpânirea sau împărăţia lui Cristos. Însă, cu toate că acest transfer este o realitate pentru toţi creştinii (nu doar pentru cei care pesemne trăiesc vieţi creştine victorioase), în Romani 7:14-25 Pavel ne spune că din cauză că rămânem în "trup", ne vom lupta cu păcatul obişnuit (care sălăşluieşte înlăuntrul nostru) până când murim. După ce am fost izbăviţi de Cristos din aceste lucruri care ne înrobeau odată în Adam, lupta pe care fiecare din noi o întâmpină acum este de a acţiona ca bărbaţi şi femei libere precum suntem. Trebuie să încetăm să acţionăm ca robi ai păcatului, precum am fost odată. Aceasta este esenţa luptei cu păcatul descrisă de Pavel în Romani 7:14-24. Iar această luptă este o caracteristică importantă a vieţii creştine normale.

Aşa cum poate că vă amintiţi, ultima dată am tratat problema critică ce urmează să fie întâmpinată de toţi aceia care au în faţă acest pasaj. Vorbeşte Pavel despre propria lui experienţă în aceste versete, sau descrie un evreu ipotetic care se luptă cu convingerea de păcat adusă de lege, care nu conferă nicio uşurare din vinovăţia şi puterea păcatului? Dacă Pavel vorbeşte într-adevăr despre propria lui experienţă, atunci întrebarea este dacă Pavel descrie sau nu acel timp dinaintea convertirii lui (aşa cum a făcut-o în Romani 7:7-13), sau lupta lui prezentă cu păcatul, cu toate că el este apostol. Din moment ce el a dezbătut acest lucru oarecum detaliat ultima dată, daţi-mi voie doar să declar aici că după estimarea mea, dovada este copleşitoare că Pavel vorbeşte despre experienţa lui prezentă ca apostol, iar lupta cu păcatul descrisă în acest pasaj este cea a vieţii creştine normale.

După ce am abordat problema critică de interpretare privind această identitate a "omului nenorocit" ultima dată, ne îndreptăm atenţia acum la detaliile acestui pasaj şi vom trata la fel consecinţele luptei inevitabile cu păcatul care sălăşluieşte înlăuntrul nostru.

Când ne întoarcem spre textul nostru, este vital de observat faptul că Pavel vorbeşte peste tot la timpul prezent, indicând faptul că vorbeşte despre lupta lui prezentă cu păcatul. Pavel face astfel atât ca apostol cât şi ca reprezentant al oricărui credincios creştin. Lupta apostolului cu păcatul este o imagine vie a propriei noastre lupte cu păcatul.

Versetul 14 din Romani 7 este foarte remarcabil, deoarece aceste verset marchează schimbarea de la timpul trecut atât de obişnuit în secţiunea precedentă la (timpul) prezent, care este de asemenea caracteristic versetelor la care ne aflăm acum. Aşa după cum Pavel declară acum, "Ştim că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului." Cum am evidenţiat ultima dată, modul cel mai natural de înţelegere a acestei schimbări de la timpul trecut la timpul prezent este de a o vedea ca indicând experienţa prezentă a lui Pavel. În mod clar, Romani 7:7-13 este discuţia lui Pavel privind experienţa lui de convingere de păcat sub lege înaintea convertirii lui, pe când versetele 14 şi următoarele sunt o descriere a modului în care legea continuă să exercite influenţă asupra lui ca şi creştin, după ce Pavel a ajuns la credinţa în Isus Cristos. După părerea lui Calvin, în această secţiune "Pavel începe acum să facă o comparaţie mai îndeaproape între lege şi natura omului, astfel încât originea răutăţii, a păcătoşeniei care duce la moarte să poată fi mai clar înţeleasă. Apoi el ne prezintă exemplul unui om creştin, regenerat, în care reminiscenţele firii pământeşti se opun legii Domnului într-o aşa manieră că duhul ar asculta-o de bunăvoie." Calvin spune că nu există niciun dezacord mai mare într-o persoană decât cel care există între natura căzută a omului şi cerinţele neprihănite sau drepte ale legii.

Când Pavel declară în versetul 14, că "legea este duhovnicească", apostolul vorbeşte despre originea divină a legii. Acest aspect poate fi ilustrat, privind la pasaje precum: Matei 22.43 şi Marcu 12.36, unde citim, "David, vorbind prin Duhul"; Fapte 1:16; 4:25 - "Duhul Sfânt a vorbit cu mult timp în urmă prin gura lui David"; Fapte 28:25 - "Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, când a spus..."; 2 Petru 1:21 "căci nicio profeţie n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt". Toate aceste texte leagă Duhul Sfânt de inspiraţia Scripturilor. De vreme ce legea îşi are originea ei în voia lui Dumnezeu, descoperită acum prin Duhul Sfânt, aceasta înseamnă că legea deţine o autoritate şi maiestate divină, cu care ea confruntă oamenii. Există şi o altă implicaţie care să fie extrasă din acest fapt. De vreme ce legea este spirituală, nu poate fi înţeleasă adecvat decât prin ajutorul aceluiaşi Duh prin care a fost dată (compară 1 Cor. 2:10-16). Numai aceia care au Duhul pot recunoaşte cu adevărat legea şi să o accepte cu minţile lor (Romani 7 cf. v. 16, 22, 23, 25b), şi de asemenea, în vieţile lor să determine un început al unei ascultări adevărate a ei (compară 8:1 şi următoarele). Cei care nu au Duhul pricep doar litera legii (compară v. 6 - maniera nouă a Duhului versus maniera veche a codului scris). Am putea observa şi asocierile lui pneuma cu viaţa (de exemplu, 8:1 şi următoarele, 6, 10 şi următoarele; 2 Cor. 3:6b) şi să comparăm cu v. 10 (porunca ce era menită să aducă viaţă). Deoarece legea este spirituală, aceasta înseamnă că legea îşi are originea ei în voia şi caracterul lui Dumnezeu, şi ca urmare, este desluşită sau judecată spiritual. Doar despre un creştin, în care sălăşluieşte acelaşi Duh, poate fi spus că-şi află desfătarea în lege. Acesta este un argument foarte puternic pe care Pavel îl rosteşte în calitate de credincios, şi nu din experienţa lui pre-creştină.

Atunci când Pavel se percepe pe sine însuşi în lumina cerinţelor neprihănite ale legii, el admite: "Eu sunt neduhovnicesc", ad litteram, sunt "firesc" [sarkinos]. Termenul firesc indică slăbiciunea omenirii şi a păcatului pe care noi îl comitem atât de uşor fiindcă suntem slabi, ceea ce este o consecinţă a Căderii lui Adam în păcat. Persoana întâi singular este iarăşi folosită, însă acum pentru prima dată în acest capitol la timpul prezent. Singurul mod natural de a înţelege acest aspect este cu siguranţă modul indicat de comentariul lui Calvin asupra versetului următor: "Pavel . . . descrie în propria lui persoană caracterul şi dimensiunea slăbiciunii credincioşilor." Aşadar, toţi credincioşii sunt "fireşti" fiindcă ei rămân în firea pământească până la înviere. Pavel nu ştie nimic despre aşa-numita învăţătură a "creştinului firesc" susţinută de atât de mulţi evanghelici. Pentru Pavel, există doar două categorii avute în vedere: necreştinii (cei în Adam) şi creştinii (cei în Cristos), care rămân toţi "fireşti" într-un anumit sens, până la moarte sau până la revenirea Domnului.

Însă Pavel continuă să spună că "el este [sarkinos], vândut rob păcatului." Această afirmaţie este cea care a condus pe atât de mulţi comentatori la a respinge interpretarea protestantă istorică a textului din Romani 7:14 şi a versetelor următoare ca descriind experienţa lui Pavel ca şi creştin. Conform lui Doug Moo - autorul unui comentariu remarcabil asupra Epistolei către Romani - "vândut sub păcat," ... stabileşte definitiv argumentul în favoarea descrierii unui necreştin aici." Problema este de-a dreptul aceasta - dacă, în jumătatea din urmă a versetului 14, Pavel spune că, creştinul este firesc şi vândut ca sclav păcatului, de ce a continuat într-o măsură aşa de mare să vorbească despre victoria creştinului asupra firii pământeşti, a păcatului şi a morţii în capitolele 6-7? Această aparentă contradicţie îi determină pe Moo şi pe alţii să concluzioneze că nu se poate ca Pavel să fi vorbit despre lupta lui prezentă cu păcatul, ci de lupta lui cu păcatul dinaintea convertirii lui, în timp ce apostolul priveşte retrospectiv la această perioadă mai de început în viaţa lui, din perspectiva credinţei în Cristos.

Însă acest argument este uşor respins sau combătut. Limbajul pe care Pavel îl foloseşte este cel al pieţei de sclavi - o referinţă care ar fi mai clară audienţei iniţiale a lui Pavel decât nouă. Limbajul lui Pavel este grăitor şi expresiv. Când este examinată îndeaproape, această imagine nu contrazice deloc ceea ce Pavel a spus înainte. În realitate, slujeşte de fapt să descrie ce se întâmplă credinciosului care a fost eliberat din firea pământească, păcat şi moarte, dar care trebuie să aştepte învierea la sfârşitul acestui veac pentru o izbăvire finală din firea pământească şi din ceea ce a fost descris ca "păcat ce locuieşte înlăuntrul omului". Aceasta este în mod clar o descriere a sclavului eliberat [un creştin], care păcătuieşte între momentul eliberării sale - transferul său din Adam la Cristos în momentul convertirii - şi eliberarea escatologică finală din natura păcătoasă în ziua Domnului Isus. Conform lui Leon Morris, "acesta este un mod vădit de evidenţiere a adevărului că Pavel păcătuieşte, deşi el nu doreşte să păcătuiască. Nu înseamnă că el niciodată nu face ce este drept aşa cum i-ar plăcea să facă."

Acesta este un aspect foarte important. Înainte de convertire, păcatul era o trăsătură caracteristică a necreştinului. Acum, ca şi credincios, păcatul este total necaracteristic. De aceea, prezenţa păcatului în viaţa unui creştin este o problemă atât de tulburătoare - păcatul caracterizează ceea ce eram în Adam, nu ceea ce suntem în Cristos. Atunci, acesta nu este sentimentul cuiva care este încă înrobit faţă de păcat. O asemenea persoană n-ar avea niciodată o asemenea luptă. Însă această luptă este caracteristică tuturor celor care au fost eliberaţi din vinovăţia şi puterea păcatului, şi cărora li se aminteşte apoi constant de propriul lor faliment de a face ceea ce Dumnezeu cere, de cum anume era să fii un rob al păcatului. Deşi am fost într-adevăr eliberaţi "în Cristos", noi rămânem "în firea pământească". Însă ne simţim ca robi ai păcatului, de vreme ce păcatul lăuntric rămâne până la înviere.

De asemenea, nu putem ignora pasajele similare importante precum Galateni 5:16-17 şi Filipeni 3:3-6, care indică în mod clar faptul că Pavel învăţa că o asemenea luptă cu păcatul era caracteristică vieţii creştine, iar el cunoştea diferenţa între neprihănirea adevărată - cea care provine de la Dumnezeu şi este prin credinţă - şi o neprihănire "legalistă" tipică efortului uman. Aşadar, lupta cu păcatul este un semn că de fapt convertirea a avut loc cu adevărat! Lupta cu păcatul nu este un semn că persoana care se luptă nu este convertită sau nu trăieşte în victoria asupra păcatului care este promisă după toate probabilităţile în capitolul următor! Mult prea mulţi creştini au fost afectaţi spiritualiceşte de promisiunile false ale unei victorii imediate şi totale asupra păcatului. Asemenea aşteptări false conduc mereu la dezamăgire şi chiar disperare. De cealaltă parte, Pavel este realist. El învaţă că lupta cu păcatul este pe toată viaţa şi extrem de dificilă. Cu toate că vor fi făcute progrese, victoria finală asupra păcatului nu va fi a noastră în această viaţă, chiar dacă o asemenea victorie este o certitudine în viaţa ulterioară.

Catehismul Heidelberg prezintă chestiunea în acest mod: 114 Întrebare: Dar pot cei convertiţi la Dumnezeu să asculte aceste porunci în mod perfect? Răspuns: Nu. În această viaţă cei mai sfinţi au doar un mic început al acestei ascultări. Totuşi, cu toată seriozitatea scopului, ei încep cu adevărat să trăiască conform tuturor, nu doar a câtorva dintre poruncile lui Dumnezeu. 115 Întrebare: Nimeni în această viaţă nu poate păzi perfect cele zece porunci: de ce atunci Dumnezeu doreşte ca ele să fie predicate atât de clar? Răspuns: În primul rând, pentru ca noi cu cât trăim mai mult, cu atât să putem ajunge să cunoaştem păcătoşenia noastră şi să privim cu mai multă ardoare la Cristos pentru iertarea păcatelor şi primirea neprihănirii. În al doilea rând, pentru ca în timp ce ne rugăm lui Dumnezeu pentru harul Duhului Sfânt, să nu încetăm nicicând să ne străduim a fi înnoiţi din ce în ce mai mult după chipul lui Dumnezeu, până când după această viaţă ne atingem ţelul nostru: perfecţiunea.

Descriind experienţa sa prezentă în versetele 15 şi 16, Pavel explică acum ce înseamnă să fii "vândut ca sclav păcatului." Conform lui Pavel, "Nu înţeleg ceea ce fac, întrucât nu fac ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Acum, dacă eu fac ceea ce nu vreau, sunt de acord că Legea este bună." Când Pavel spune, "Nu înţeleg de ce fac aceste lucruri," verbul pe care Pavel îl foloseşte indică faptul că el este complet derutat de modul în care stau lucrurile, că deşi a fost eliberat de vina şi de puterea păcatului prin lucrarea mântuitoare a lui Cristos, totuşi el continuă încă să facă ceea ce este rău. Cum poate Pavel să fie eliberat de sub stăpânirea vinei, a păcatului şi condamnarea legii "în Cristos", şi totuşi, să se comporte încă asemenea unui rob faţă de păcat, ca unul care este încă "în Adam"? Pavel nu înţelege pe deplin acest fapt şi pare realmente derutat de luptă. El ştie ceea ce este bine şi cu sinceritate doreşte să facă binele. Însă, contrar acestei dorinţe sincere, el face tocmai opusul, "Fiindcă ceea ce vreau să fac nu fac, ci ceea urăsc fac."

Este clar din capitolul următor din Romani că numai o persoană convertită poate vorbi despre urârea păcatului în maniera în care Pavel o face aici - totuşi, există un alt motiv important pentru care acest text descrie experienţa prezentă a lui Pavel ca şi creştin. Când Pavel continuă să spună în Romani 8:6-7: "Căci preocuparea pentru fire este moarte, însă preocuparea pentru lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Şi aceasta, deoarece preocuparea pentru fire este duşmănie faţă de Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate s-o facă." Însă eşecul său propriu repetat de a păzi Legea lui Dumnezeu demonstrează că problema (pe care el n-o înţelege pe deplin) se află înlăuntrul său şi nu în Lege. "Acum, dacă eu fac ceea ce nu vreau, sunt de acord că Legea este bună." Termenul pentru "bun/ă" [kalos], poate însemna frumuseţe morală sau nobleţe. Aşadar, legea care este din punct de vedere moral frumoasă şi nobilă în termenii virtuţii ei, se află în contrast total cu natura umană căzută care este urâtă şi depravată. Pavel nu înţelege pe deplin cum are loc acest fapt. Însă pentru el este clar că aşa stau lucrurile şi că, de fapt, greşeala se află în el şi nu la Dumnezeu sau la Lege!

În versetul 17, Pavel vorbeşte acum direct despre dilema cu care se confruntă. "Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine." De ce Pavel apostolul încă păcătuieşte? De ce îi este atât de greu să înţeleagă motivele pentru acţiunile lui? Răspunsul este că într-un sens păcatul dinlăuntru este ca o putere sau o forţă care preia deodată controlul individului care este victima sa. Păcatul care locuieşte înlăuntru este obişnuit, el trăieşte în Pavel. Păcatul lăuntric sălăşluieşte în noi toţi!

Aşa cum Cranfield evidenţiază, "atât [nuni şi atunci/prin urmare] şi [ouketi nu mai] sunt folosite aici mai degrabă într-un sens logic decât unul temporal, înţelesul primelor patru cuvinte ale versetului fiind "Însă, aceasta fiind cazul (adică, în circumstanţele indicate de versetul 16 - "Nu fac ceea ce vreau să fac"), atunci nu sunt eu cel care-l face." Acest verset nu este intenţionat ca o scuză, ci mai degrabă ca o recunoaştere a măsurii în care păcatul, care locuieşte în creştin, uzurpă sau îşi însuşeşte fraudulos controlul asupra vieţii lui." Ca urmare, problema este că deşi puterea păcatului a fost zdrobită atunci când credinciosul este strămutat de sub stăpânirea lui Adam şi a păcatului în stăpânirea lui Cristos la momentul convertirii, uneori încă pare ca şi cum păcatul se află în control. Datorită caracterului şi naturii obişnuite şi permanente a păcatului, noi ne simţim încă înrobiţi faţă de el, deşi nu suntem! De aceea, primul imperativ al lui Pavel în discuţia lui despre sfinţire este să "ne socotim pe noi înşine morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos" (Romani 6:11).

Răspunsul la această luptă cu păcatul care locuieşte înlăuntrul nostru (sau obişnuit) este de a ne aminti în mod repetat ceea ce suntem în Cristos - morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Evanghelia şi nu Legea ar trebui să aibă cuvântul final, şi pentru care Evanghelia, nu Legea, este mijlocul nostru principal de împuternicire ca să continuăm lupta. Căci dacă nu avem Evanghelia proclamată în mod repetat nouă, vom deznădăjdui şi vom renunţa atunci când Legea îşi face lucrarea ei, care este de a stârni şi a expune păcatul nostru. Este Evanghelia - nu Legea, cea care ne determină să dorim a asculta Legea, precum şi cea care ne dăruieşte puterea de a păzi Legea, chiar dacă în mod imperfect!

Aceasta este învăţătura Catehismului Heidelberg: 65 Întrebare: Doar prin credinţă noi împărtăşim în Cristos şi toate binecuvântările Lui: de unde vine atunci credinţa? Răspuns: Duhul Sfânt o produce în inimile noastre prin predicarea sfintei Evanghelii şi o confirmă prin participarea noastră la sacramentele sfinte.

Morris descrie păcatul care locuieşte lăuntric şi care năpăstuieşte continuu creştinul, folosind o metaforă interesantă - cea a locatarului nedorit. Spune Morris, "păcatul este descris ca ocupându-şi locuinţa în Pavel. Acesta nu este oaspele de onoare, nici locatarul care plăteşte, ci "intrusul" care este ilegitim acolo, însă este foarte greu de dat afară. Pavel personifică iarăşi păcatul; este într-un anumit sens o entitate separată, deşi nu este Pavel cel adevărat, este ceea ce produce actele pe care Pavel cel real le urăşte atât de mult. Păcatul este în afara caracterului pentru creştin, deşi este atât de greu a se detaşa de el în întregime." Acest punc de vedere al lui Morris este unul bun şi slujeşte ca să explice de ce atât de mulţi comentatori şi predicatori populari au tendinţa să vorbească de un creştin ca având două naturi distincte - "omul vechi" şi "omul nou", care se luptă continuu înlăuntrul nostru pentru a deţine controlul. De aceea, Romani 8 este deseori interpretat greşit ca şi cum Pavel ar fi spus că un creştin are opţiunea de a permite omului nou să conducă şi să umble după îndrumarea Duhului, sau să permită omului vechi să-şi aibă calea sa şi să umble după îndemnul firii pământeşti. Aşa cum vom vedea în predicile viitoare, contrastul între firea pământească şi Duhul în Romani 8, este un contrast între un creştin şi un necreştin, nu o opţiune pentru un creştin de a trăi în victorie sau nu.

Într-adevăr antropologia lui Pavel [doctrina despre om] învaţă clar faptul că o persoană are o singură natură, care este fie căzută sau răscumpărată. Şi totuşi, de data aceasta, păcatul care locuieşte lăuntric este personificat de către Pavel. Aici el vorbeşte de păcatul care sălăşluieşte înlăuntrul nostru aproape ca de o persoană sau o "forţă" împotriva căreia credinciosul trebuie să lupte continuu. Lupta creştinului cu păcatul nu este explicată de faptul că el sau ea ar avea două naturi înlăuntru care se luptă să câştige controlul. Mai degrabă, omul cel vechi este făcut nou în momentul convertirii, iar păcatul care locuieşte înlăuntru continuă să fie o problemă, astfel că pare ca şi cum există două naturi. Iar acesta este modul în care Pavel descrie situaţia de aici. "Nu sunt eu cel care-l face." Cu alte cuvinte, din moment ce am fost făcut nou în Cristos, nu omul nou este acela care păcătuieşte. În schimb, "este păcatul care locuieşte în mine cel care-l face", adică, păcatul care locuieşte înlăuntru (locatarul nedorit), care refuză să părăsească localul, cu toate că nu are niciun drept legal de a fi acolo, şi care în cele din urmă va fi distrus. Însă păcatul care sălăşluieşte înlăuntru se luptă cu multă putere între timp!

În versetele 18-20, Pavel repetă în mare parte ceea ce s-a spus în versetele 14-17. "Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea păcătoasă. Fiindcă am dorinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine." Cu toate că în versetele 14-17, Pavel vorbeşte despre modul în care nu se putea opri din a face ceea ce ştia că era greşit şi păcătos, aici el deplânge faptul că el pare incapabil de a face binele pe care ştie că ar trebui să-l facă. Uneori Pavel nu se poate opri din a păcătui şi uneori se simte incapabil să păzească Legea lui Dumnezeu. Se simte ca un rob faţă de păcat, deşi a fost eliberat din păcat.

Raţionamentul pentru acest fapt este explicat în versetul 18. Pavel mărturiseşte acum adevărul despre sine însuşi: "Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică, în firea mea păcătoasă." Spre deosebire de americanii moderni, Pavel nu este prea optimist în legătură cu natura lui umană păcătoasă, adică, "firea pământească". Doctrina lui despre păcat este directă şi fără ocolişuri, însă complet realistă cu privire la natura umană păcătoasă. Datorită naturii umane păcătoase, adică, "firea pământească", trupurile noastre devin mijlocul prin care păcatul se exprimă pe sine. Aşadar, trupul care este bun, devine instrument al răului. Pavel nu este gnostic. El declară cu claritate faptul că el nu păcătuieşte fiindcă are un trup, care fiind material, îl determină să păcătuiască. Mai degrabă, fiind păcătos în orientarea lui, "pământesc" el este slab şi incapabil de a face binele în care îşi găseşte plăcere, şi totuşi, falimentează continuu să-l înfăptuiască.

Ca urmare, Pavel se lamentează, "Pentru că am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac." N-ar trebui să considerăm aceasta a însemna că Pavel nu este niciodată în stare să păzească Legea şi că el doar păcătuieşte. În schimb, ar trebui să-l înţelegem pe Pavel a se referi la faptul că, ceea el ştie că ar trebui să facă după cum s-a revelat în Lege, şi ceea ce el este în stare să facă, datorită slăbiciunii naturii păcătoase căzute, sunt două lucruri diferite! De aici dilema mare cu care orice creştin se confruntă, indiferent de cât de pios şi evlavios poate fi. Creştinii îşi găsesc plăcerea în Lege, exact cum citim în Psalmul 119:137-144, fiindcă ei sunt în Cristos şi au fost eliberaţi de sub vina şi puterea păcatului. Cu toate acestea ei ajung sub convingerea Duhului Sfânt, făcuţi conştienţi prin aceeaşi Lege, ori de câte ori dau greş s-o împlinească! Iar aceasta este exact ceea ce spune Pavel în versetele 19 şi 20: "Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fa ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine." De vreme ce aceasta este o repetare efectivă a ceea ce a fost spus în versetele 14-17, Pavel vorbeşte acum de "păcatul care locuieşte în el", şi că acesta este sursa vaiurilor lui prezente.

Atunci în versetul 21, Pavel explică acum ce vrea să spună "prin păcatul care locuieşte în el", când spune, "Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine." Mai întâi de toate, trebuie să fie evidenţiat faptul că sunt câteva dificultăţi ridicate aici de folosirea termenului [nomos] sau "lege" de către Pavel. Se referă el la "o lege", în sensul unei reguli sau principiu, în sensul a ceva de genul, "aşadar, găsesc principiul respectiv a fi adevărat . . ."? Sau Pavel se referă aici la însăşi Legea (adică, cele zece porunci), în sensul, "aşadar, găsesc legea în vigoare . . ."? Charles Hodge are probabil dreptate aici când vorbeşte despre [nomos] în acest caz ca însemnând "un principiu conducător", de vreme ce în versetele următoare Pavel va vorbi de o "lege a păcatului". Dacă este adevărat, ar trebui să-l înţelegem pe Pavel după cum urmează: "Aşadar, găsesc acest principiu conducător [legea] la lucru: când vreau să fac binele, răul este chiar acolo cu mine." De vreme ce acesta este probabil cel mai bun mod de a funcţiona, înseamnă că această întrebuinţare a lui nomos este foarte distinctă şi necaracteristică. Însă, aspectul central este că în timp ce Pavel se străduieşte să păzească legea, el descoperă un anumit tipar, sau un "principiu conducător" la lucru. Atunci când dorinţa de a păzi legea este prezentă - ceva care poate fi afirmat doar de un creştin - răul este la fel prezent. Locatarul nedorit îşi face apariţia la momentul cel mai nepotrivit posibil.

Atunci versetele 22 şi 23 sunt foarte probabil explicaţii şi elaborări ale "principiului conducător" expus de Pavel în versetul 21. Apostolul spune în versetul 22: "Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu." Iarăşi, conform comentariilor lui Pavel din Romani 8:6-8, această plăcere în Legea lui Dumnezeu, ad litteram "bucurându-se în" Legea lui Dumnezeu [observaţi revenirea la nomos în sensul poruncilor aici - mai mult despre aceasta în expunerea de mai jos], este ceva ce doar un creştin poate experimenta, fiindcă mintea necreştinului este ostilă faţă de Legea lui Dumnezeu. Aşa cum C.K. Barrett evidenţiază că acest lucru la fel capătă sens într-un context escatologic: " aparţine Veacului ce va veni, exact cum aparţine erei prezente, şi este prin umare condamnat la pieire. Adică, omul "lăuntric" sau "invizibil" este şi "omul cel nou" implicat de v. 6." Dacă este adevărat, aceasta înseamnă că omul cel nou, creat în Isus Cristos, îşi găseşte plăcerea în voia descoperită a lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în porunci. Ca urmare, această desfătare în Lege este o roadă a regenerării - compară comentariile lui Pavel despre "Roada Duhului" în Galateni 5.22 şi următoarele. Însă "omul cel nou" rămâne fire pământească [sarx] până la înviere, şi de aceea există o asemenea luptă.

Deşi omul cel nou, "Pavel cel adevărat", aşa cum îl numeşte Morris, îşi găseşte bucuria în legea lui Dumnezeu, şi altceva este parte a ecuaţiei, respectiv acest "principiu conducător", pe care Pavel îl va identifica acum cu legea păcatului. Conform versetului 23, "dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele." Pentru Pavel atunci, o altă lege - nu legea lui Dumnezeu - funcţionează în lăuntrul lui în acelaşi timp în care el îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu. Folosirea de către Pavel aici a lui nomos, confirmă cu certitudine afirmaţia lui Hodge că Pavel nu se referea la "Cele zece porunci" când vorbea despre lege în versetul 21. Atunci, ce este această "altă lege" şi cum are legătură cu "legea minţii mele" şi "legea păcatului" la fel menţionate aici.

În mod simplu declarat, această "altă lege" este "legea păcatului", care este principiul sau puterea păcatului (locatarul nostru nedorit), care pare să ia controlul chiar în momentul în care căutăm să facem bine şi evităm înfăptuirea răului. Uneori, puterea păcatului uzurpă dorinţa de a asculta legea. Aceasta este "legea minţii mele", şi anume ceea ce ştim a fi bine şi în care ne găsim plăcerea.

Conform lui Cranfield: "Faptul că prin [heteros nomos] o lege diferită şi aflată în contrast cu, este avută în vedere Legea lui Dumnezeu menţionată în versetul 22, este suficient de clar . . .Este foarte natural să se înţeleagă [tou noos mou "a minţii mele"] a însemna "pe care mintea mea o recunoaşte" şi să se identifice [nomos tou noos mou "legea minţii mele"] cu [nomos tou theou "Legea lui Dumnezeu"] din v. 22. Înţelese în acest mod, v. 22 şi 23 descriu două legi aflate în opoziţie una faţă de cealaltă. Identitatea uneia dintre ele, "Legea lui Dumnezeu" nu este îndoielnică; dar identitatea celeilalte, "legea păcatului", necesită o anumită clarificare. S-ar părea că Pavel foloseşte aici cuvântul "lege" în mod metaforic, ca să denote control, autoritate, putere exercitate, iar el vrea să spună prin "legea păcatului", puterea, autoritatea, controlul exercitate de păcat asupra noastră. Este un mod dinamic de a evidenţia aspectul esenţial că puterea pe care păcatul o are asupra noastră este o travestire îngrozitoare, o parodie grotescă, a acelei autorităţi asupra noastră care aparţine de drept Legii sfinte a lui Dumnezeu. Exercitarea de către păcat a unei asemenea autorităţi asupra noastră este o uzurpare oribilă a prerogativei Legii lui Dumnezeu."

Aici avem contrastul evidenţiat între desfătarea lui Pavel în Legea lui Dumnezeu - ceea ce este el în Cristos - şi legea păcatului, sau acest "principiu conducător" care i se opune lui de fiecare dată când încearcă să asculte de Legea lui Dumnezeu - reminiscenţele a ceea ce el a fost în Adam. Pavel ştie ce este bine şi îşi găseşte plăcerea în el - legea minţii lui, Legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, păcatul - ca un principiu conducător (locatarul nedorit) - i se opune lui, luptându-se cu el la fiecare pas pe cale! De aceea Pavel poate descrie sfinţirea ca "război" între acea lege în care el îşi găseşte plăcerea (Legea lui Dumnezeu şi dorinţa lui de a o asculta) şi "puterea de control a păcatului" care erupe periodic în flăcări deoarece mocneşte continuu înlăuntru. Faptul că Pavel accentuează mintea aici, înseamnă că pentru Pavel, sfinţirea începe cu o înţelegere corectă a naturii acestei lupte şi cu hotărârea de a face aşa cum el ne-a poruncit în capitolul anterior, în Romani 6:11 "Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu!"

În versetul 24, Pavel se lamentează: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" Deşi mulţi argumentează că acesta nu este strigătul unui creştin care se luptă cu păcatul, ci strigătul unui necreştin zdrobit de cerinţele legii, aşa cum am văzut, cel dintâi, nu cel din urmă, este sigur cazul. Însă cum poate un creştin care a fost izbăvit din păcat, moarte şi condamnarea legii, să se lamenteze într-un asemenea mod demn de mila? Creştinii au un asemenea strigăt amar deoarece ei ştiu ce este bine şi îşi găsesc plăcerea în Legea lui Dumnezeu, despre care ştiu că este sfântă, dreaptă şi bună. Şi totuşi, cu toate că sunt "în Cristos" şi nu "în Adam" ei rămân fireşti, şi dau greş în a face lucrurile bune pe care le doresc. Prin urmare, acesta este strigătul oricărui creştin prins în această eră prezentă rea, deşi el este deja cetăţean al erei ce va veni. Deoarece creştinii sunt în Cristos, ei doresc să asculte de Dumnezeu, dar păcătuiesc în mod repetat.

Cranfield se exprimă în acest mod: "Cu cât oamenii avansează în viaţa creştină şi cu cât este mai matură ucenicia lor, cu atât mai clară devine percepţia lor asupra standardelor înalte la care îi cheamă Dumnezeu, şi mai profund intensă conştientizarea de către ei a distanţei între ceea ce ei trebuie şi doresc să fie, şi ceea ce sunt. Afirmaţia că acest strigăt putea să provină doar dintr-o inimă neconvertită, şi că apostolul trebuie să nu fi exprimat ceea ce simţea când scria, ci experienţa amintită cu claritate a omului neconvertit, este, credem noi, total neadevărată. A face această afirmaţie înseamnă a indica - cu tot respectul vorbind - faptul că cineva nu a considerat încă, cât de absolute sunt cerinţele harului lui Dumnezeu în Isus Cristos. Omul, al cărui strigăt este acesta, este cel care, cunoscându-se pe sine însuşi a fi neprihănit prin credinţă, doreşte din adâncul fiinţei sale să răspundă cerinţelor pe care Evanghelia le emite asupra sa (compară v. 22). Însăşi sinceritatea dragostei lui Dumnezeu este cea care face ca durerea lui să fie atât de intensă înaintea acestei păcătoşenii continue. Dar, să observăm faptul că v. 24, în timp ce este un strigăt al unei nelinişti adevărate şi profunde, nu este deloc strigătul disperării."

De aceea tânjim cu ardoare după înviere, când vom fi în cele din urmă izbăviţi cu adevărat şi în mod glorios din vinovăţia păcatelor noastre şi de sclavia naturii noastre umane căzute. Dar până la acea zi, cu toţii ştim că suntem păcătoşi nenorociţi!

Cu toate că sunt unii oameni cu conştiinţe sensibile, care consideră lupta cu păcatul epuizantă şi care au nevoie de reasigurarea constantă a Evangheliei, sunt mult mai mulţi cărora li se spune în mod eronat faptul că lupta cu păcatul este semnul că ei nu L-au făcut încă pe Isus Domn peste orice domeniu al vieţilor lor, sau că ei umblă după îndemnurile firii când trebuie să umble după călăuzirea Duhului. Dar realitatea este aceasta - Dacă te lupţi cu păcatul aşa cum s-a descris aici de către Pavel, odihneşte-te în siguranţă. Dumnezeu te sfinţeşte. Lupta în sine este dovada clară că tu eşti "în Cristos" nu "în Adam" şi că Dumnezeu te curăţeşte de păcatul lăuntric şi te pregăteşte pentru victoria finală, care are să vină în mod cert. Mireasa lui Cristos va fi imaculată (neprihănită), fără pată sau zbârcitură. Tu te lupţi pentru că eşti curăţit. Isus Cristos te pregăteşte pentru nunta care va urma.

Persoana care ar trebui să fie îngrijorată nu este păcătosul care se luptă, care este extenuat şi cu inima zdrobită, ci persoana care aude această descriere a luptei intense cu păcatul şi nu poate deloc să se relaţioneze la ceea ce Pavel descrie în aceste versete. Nu păcătoşii care luptă sunt cei care trebuie să se îngrijoreze. Cei care nu luptă cu păcatul lor sunt cei care trebuie să fie îngrijoraţi!

Amintiţi-vă, acelaşi apostol care strigă din cauza dificultăţilor luptei între legea minţii sale şi legea păcatului, ştie şi de unde vine izbăvirea sa! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu - prin Isus Cristos Domnul nostru! Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului. În mintea sa, Pavel se desfată în legea lui Dumnezeu. Dar, din moment ce el rămâne în "firea pământească" până în ziua lui Isus Cristos, va afla mereu păcatul prezent atunci când doreşte să asculte legea. Şi aceasta dragii mei, este viaţa creştină normală, şi împreună cu Pavel, singura noastră speranţă de izbăvire este "prin Isus Cristos Domnul nostru."

Prin urmare, să nu considerăm intensitatea şi dificultatea luptei a însemna că Dumnezeu ne-a lepădat sau că noi nu suntem ai lui Cristos! În schimb, lupta este încă o dovadă în plus că ziua lui Isus Cristos se apropie. Căci El face toate lucrurile noi. Sculptorul suprem ne modelează după chipul lui Cristos. Iar în timp ce fiecare părticică, pe care El o îndepărtează în procesul de sculptare, produce sigur durere, să nu uităm cum va arăta produsul final - însăşi imaginea Fiului lui Dumnezeu, fără de păcat.

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice