În Romani 7:14-25, Pavel descrie lupta creştinului cu păcatul care locuieşte înlăuntrul său. Dar în Romani 8, Pavel vorbeşte despre victoria creştinului asupra păcatului. Mulţi percep acest capitol ca pe un exemplu de sfinţire. Creştinii maturi trăiesc pesemne în Romani 8 şi umblă în Duhul, pentru că ei au depăşit lupta din Romani 7:14-15, fiindcă nu mai umblă în firea pământească. Totuşi, contrastul dintre condiţiile din Romani 7 şi Romani 8 este un contrast între creştini, care umblă în Duhul de când au fost izbăviţi din păcat, moarte şi condamnarea legii, şi necreştini, care umblă în firea pământească, rămânând strâns legaţi de păcat şi moarte în timp ce se află sub condamnarea legii. Aceasta înseamnă că lupta cu păcatul din Romani 7 este o realitate pentru orice creştin. Dar la fel este şi victoria pe care Pavel o descrie în Romani.
Trecem acum la primele unsprezece versete din Romani 8. Pavel le aminteşte păcătoşilor care se luptă că nu există nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, chiar în mijlocul luptei lor cu păcatul. Apoi apostolul continuă să îi pună în contrast pe cei care umblă după îndemnurile firii pământeşti (cei care sunt "în Adam") şi cei care umblă în Duhul (cei care sunt "în Cristos"). Când trecem la Romani 8, ne găsim într-o atmosferă diferită de cea din capitolul 7. Încă există opoziţia între bine şi rău, însă nota dominantă este cea de victorie. Este vital să se observe faptul că aceasta nu este victoria credinciosului asupra luptei cu păcatul descrisă în capitolul 7. În schimb, victoria despre care vorbeşte Pavel este victoria lui Cristos asupra păcatului, a morţii şi a condamnării legii. Deoarece creştinii au fost izbăviţi, ei trebuie să lupte cu păcatul şi, de vreme ce au fost justificaţi, ei se află şi în procesul sfinţirii. Doar un sclav liber se luptă cu trăirea ca un slujitor constrâns precum era odată. Cineva care nu a cunoscut niciodată eliberarea din robia faţă de păcat nu ştie nimic despre lupta de a trăi ca om liber.
Pentru a interpreta adecvat Romani 8:1-11, trebuie să plasăm această secţiune a argumentului lui Pavel în contextul ei. Această secţiune este concluzia triumfătoare din 5:12-21. Pentru toţi aceia care sunt "în Cristos", viaţa veşnică înlocuieşte condamnarea şi moartea, care erau partea tuturor în Adam. De aceea, este important să păstrăm, în perspectivă, structura generală din Romani 5-8 în timp ce parcurgem această secţiune specifică. Deşi suntem "în Cristos", noi rămânem în firea pământească până la moarte sau înviere. Cu toţii ne luptăm să evităm a păcătui, însă păcătuim oricum. Dorim să facem ce este drept şi corect, însă nu facem. Dar ni se aminteşte de către Pavel că nu există acum nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos. Aşadar, victoria din Romani 8 nu este victoria noastră asupra luptei cu păcatul. Pavel descrie victoria lui Cristos asupra păcatului, victorie la care noi toţi participăm acum datorită uniunii noastre cu El.
După cum am văzut, Pavel este un scriitor care evidenţiază un aspect critic, însă mai apoi face o digresiune lungă pentru a explica ceea ce tocmai a spus, doar ca să revină la subiectul său iniţial câteva versete mai târziu. Discuţia despre viaţa creştină în Romani 8 ca "viaţă în Duhul", nu urmează logic secţiunea precedentă din Romani (7:7-25), care a fost digresiunea lui Pavel referitoare la urmările legii şi lupta creştinului cu păcatul, atât înainte cât şi după convertire. În schimb, în Romani 8:1, Pavel revine la subiectul evidenţiat în Romani 7:6, înainte ca el să facă o digresiune pentru a vorbi despre creştin şi lege în versetele 7-25. Amintiţi-vă că în Romani 7:6, Pavel a declarat: "Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă." În capitolul 8, Pavel explică ce înseamnă să trăieşti în maniera nouă a Duhului, în contrast cu maniera veche, "conform legii." Romani 8 nu este o descriere a opţiunilor disponibile creştinului - "să umble în firea pământească" sau "să umble în Duhul". În schimb, Romani 8:1-11 este o descriere a principiului [legii] de "viaţă în Duhul", care este la fel caracteristic vieţii creştine precum este lupta cu păcatul.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să ofer un fel de avertisment. Versetele de început ale acestui capitol sunt printre cele mai dificile din Noul Testament, nu numai de tradus, ci de interpretat în mod corect. Nu numai gramatica este dificilă, dar există o variaţie semnificativă printre manuscrisele în greacă, care stau la baza versetului 1. Aşadar, în loc de a ne grăbi să parcurgem această secţiune şi doar să examinăm repede acest material, în dimineaţa aceasta vom parcurge primele patru versete din Romani 8, înainte de a lua în considerare în mod detaliat contrastul dintre firea pământească şi Duhul, din versetele 5-11, data viitoare - prin voia lui Dumnezeu.
Prima problemă pe care trebuie s-o tratăm este varianta textuală găsită la Romani 8:1. Variaţia principală este reflectată de modul în care versiunea New King James traduce acest verset, Ca urmare, nu există nicio condamnare acum pentru cei care sunt în Cristos Isus, [şi adaugă următoarea propoziţie subjunctivă] care nu umblă în conformitate cu firea pământească, ci conform Duhului." Observaţi, propoziţia subjunctivă - "...căci cei care umblă în Duhul şi nu în firea pământească," nu se găseşte în vreunul din cele mai bune şi mai vechi manuscrise în greacă. Această propoziţie este aproape sigur o adăugare scribală făcută secole mai târziu. Versiunea NIV este corectă în a traduce simplu versetul: "Ca urmare, nu există acum nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus," şi să omită întru totul propoziţia subjunctivă - "care nu umblă..." Această traducere rezolvă o mulţime de probleme teologice asociate cu traducerea folosită de versiunile King James şi New King James, care includ propoziţia subjonctivă şi care a contribuit mult la interpretarea greşită a acestui text.
În Romani 8:1, Pavel revine la ideea întreruptă în Romani 7:6. Ce urmează este explicaţia a ceea ce înseamnă a fi izbăviţi de lege, ca să putem sluji lui Dumnezeu în Duhul. Cuvântul "acum" (Acum dar nu este nicio osândire) este aşezat înaintea propoziţiei, pentru accentuare. Datorită morţii lui Cristos pentru noi în trecut, cei care sunt la momentul de faţă în Cristos prin credinţă nu se află sub condamnare în prezent, chiar în mijlocul luptei cu păcatul! Condamnare sau osândire este un termen legal. Păcătosul justificat nu se confruntă cu nicio asemenea condamnare, acum sau în viitor. Noi am fost declaraţi neprihăniţi deoarece neprihănirea lui Isus Cristos ne-a fost atribuită nouă, prin intermediul credinţei. Aşadar, păcătosul care se luptă (din Romani 7:14-25) nu este sub condamnare, în pofida luptei! De fapt, Pavel va continua să spună mai târziu, în capitolul 8, că toţi cei care se luptă cu păcatul sunt şi mai mult decât biruitori prin Isus Cristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (compară cu Romani 8:37). Aspectul central evidenţiat de Pavel este că Isus Cristos a purtat pe cruce acea condamnare pe care noi o merităm din cauza încălcărilor repetate ale legii lui Dumnezeu. Din moment ce nu mai suntem sub blestemul legii, noi suntem acum liberi să trăim într-o manieră nouă, "conform Duhului", pe care Pavel va continua acum s-o explice într-o anumită măsură detaliat în restul capitolului. Este interesant că nu există niciun imperativ aici, numai afirmaţii indicative, care descriu ce sunt credincioşii în Isus Cristos.
În versetul 2, Pavel explică de ce anume nu există nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos, "fiindcă prin Cristos Isus legea Duhului de viaţă m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii," o repetare a lui Romani 7:6. Apoi, ceea ce urmează este explicaţia a ceea ce a fost declarat anterior. Nu există acum nicio condamnare pentru cei care la momentul prezent sunt în Cristos, deoarece prin Isus Cristos, legea Duhului de viaţă ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii. "Nu există nicio condamnare datorită a ceea ce Cristos a făcut prin izbăvirea oamenilor din ceea ce condamnă legea."
După cum este recunoscut, aceasta este o propoziţie foarte dificilă şi mai multe întrebări exegetice sunt ridicate aici prin modul de exprimare al lui Pavel.
Sunt trei chestiuni principale care necesită a fi tratate. Mai întâi, ce vrea să spună Pavel prin expresia "lege"? O înţelegem în sensul ei obişnuit al Decalogului sau cu sensul unui "principiu" aşa cum am văzut în Romani 7:21-23? În al doilea rând, este expresia "de viaţă" dependentă de "Duhul" sau de lege? Provine viaţa din Duhul sau din principiul "nomos"? În al treilea rând, trebuie să fie tratată sintagma "în Cristos" împreună cu "legea", "fiind izbăviţi" sau cu "Duhul de viaţă"?
Să tratăm cea de-a treia întrebare mai întâi. A trata sintagma "în Cristos" cu verbul "a fi izbăvit" este traducerea cea mai naturală. Aceasta ar însemna că "în Cristos, noi suntem izbăviţi de legea păcatului şi a morţii." A fi "în Cristos" este echivalentul posedării "vieţii în Duhul". Pentru Pavel este o percepţie de natura "fie/sau" aici. A fi în Cristos înseamnă a fi în posesiunea tuturor beneficiilor Lui mântuitoare - nu doar a unora. Noi suntem izbăviţi din păcat, moarte şi condamnarea legii. A fi în Cristos înseamnă a fi sălăşluit de Duhul Sfânt şi a avea viaţă - ceva ce legea nu putea niciodată să ofere păcătoşilor pentru că noi nu ascultăm şi, ca urmare, ajungem sub blestemul ei.
Pentru a răspunde la prima întrebare referitoare la înţelesul termenului "nomos", termenul "lege" ar trebui probabil să fie folosit cu sensul de "principiu" aşa cum a fost deja folosit în Romani 7:23, 25, unde Pavel vorbeşte despre "o altă lege," şi "o lege a păcatului." Din moment ce Pavel ne spune chiar în versetul următor că legea (în mod clar o referinţă la porunci) nu poate să ne izbăvească, acest lucru întăreşte faptul că Pavel vorbeşte de un "principiu" aici şi nu de Cele zece porunci. Cu toate că Pavel ar putea să delimiteze legea păcatului la contextul sfinţirii, în sensul că, acest "principiu al păcatului" este cel care trebuie să fie controlat pentru ca sfinţirea să se producă, în versetul 11 Pavel vorbeşte la fel aici de legea morţii, indicând că nomos este folosit în sensul unui principiu. A fi în Cristos înseamnă a avea "viaţă în Duhul," un principiu [nomos] care se află în contrast direct cu principiile [legea] "păcatului şi morţii", asociată cu a fi în Adam. Cheia este contrastul între cei doi Adami, primul descris în Romani 5:12-21. Noi suntem fie "în Adam" sau "în Cristos." Dacă suntem în Adam noi suntem supuşi legii păcatului şi legii morţii. Dacă suntem în Cristos, noi trăim în conformitate cu principiul vieţii "în Duhul".
La cea de-a doua întrebare se poate răspunde uşor prin conectarea vieţii cu lucrarea Duhului, şi nu cu principiul însuşi [nomos]. Însă dacă suntem corecţi în privinţa aceasta, o întrebare importantă se ridică, la care trebuie să răspundă cei care consideră Romani 7:14-25 ca referindu-se la experienţa după convertire a apostolului şi la lupta lui cu păcatul. Un scriitor prezintă problema foarte clar:
"Atunci versetul 2, aşa cum îl înţelegem noi, declară faptul că darul Duhului Său oferit de Dumnezeu credincioşilor, prin care autoritatea şi constrângerea Lui [adică, a Duhului] au fost produse în vieţile lor, i-a izbăvit de sub autoritatea şi controlul păcatului. Dar cum trebuie să fie înţeleasă această afirmaţie încrezătoare alături de 7:14b [sunt vândut rob păcatului] [o lege a păcatului în vigoare...] [în firea pământească rob al legii lui Dumnezeu]? Cum poate atunci acelaşi om să fie în acelaşi timp atât "prizonier al păcatului" cât şi unul care este izbăvit de "legea păcatului şi a morţii"?
Aceasta este o întrebare bună şi, în parte, motivul pentru care comentatori atât de remarcabili precum Moo şi Schreiner consideră Romani 7:14-25 nu autobiografic, ci descriind experienţa iudeului necreştin, perceput prin ochi creştini. Răspunsul este simplu, că atât Romani 7:14b ["sunt rob al păcatului"] şi Romani 8:2 ["sunt izbăvit de legea păcatului"] sunt în acelaşi timp adevărate. Dar cum este posibil acest lucru? Răspunsul este aflat prin aşezarea acestei afirmaţii în contextul categoriilor escatologice prezentate de apostol în Romani 5:12-21. Atunci când este percepută din această perspectivă, discuţia lui Pavel despre sfinţire în capitolele 6-8 nu este atât de dificilă. În Adam, noi suntem supuşi legii păcatului şi a morţii. În Cristos, noi avem viaţă şi Duhul, şi nu ne aflăm la momentul prezent sub nicio condamnare, cu toate că ne luptăm încă cu păcatul. Escatologic vorbind, suntem acum în Cristos şi deţinem toate beneficiile Lui mântuitoare doar prin credinţă. Avem viaţă în Duhul, fiindcă nu mai suntem constrânşi de păcat, lege şi moarte. Însă până la moartea noastră sau cea de-a doua venire a lui Isus Cristos, rămânem totuşi [sarx], cu toate că nu mai suntem sub stăpânirea lui Adam. Suntem continuu supuşi influenţei păcatului care locuieşte înlăuntru, reminiscenţele a ceea ce eram în Adam, sau ceea ce unii numesc habitus [comportament obişnuit] a ceea ce eram odată - robi ai păcatului. Dar sfinţirea noastră ne impune să încetăm a gândi şi acţiona aşa cum făceam odată. Aceasta este lupta cu păcatul, pe care Pavel tocmai a descris-o în versetele precedente.
În versetul 3, Pavel explică declaraţia precedentă, şi anume, "prin Cristos Isus legea Duhului de viaţă m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Folosirea lui "fiindcă" sau "în adevăr" la începutul propoziţiei indică cu claritate legătura între declaraţia găsită în versetul 2, privind legea Duhului care înfăptuieşte ceea ce legea păcatului şi a morţii nu putea să facă, şi motivul pentru acest fapt, care este evidenţiat acum în versetele 3-4. Conform unui scriitor, "Ceea ce a făcut Dumnezeu în Cristos produce eliberarea despre care Pavel tocmai a vorbit." Acesta este un aspect critic. În harul şi mila Sa, Dumnezeu înfăptuieşte pentru noi chiar lucrul pe care nu puteam să-l facem pentru noi înşine. El ne oferă gratuit mijlocul de eliberare de sub legea păcatului şi a morţii prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Cristos. Principiul [legea] de "viaţă în Duhul" mă izbăveşte de principiile [legea] păcatului şi morţii.
Expresia tradusă în versiunea NIV (New International Version) "ceea ce legea era neputincioasă să facă" este o expresie foarte greu de tradus. Aspectul esenţial vizat de Pavel este că legea (adică poruncile) nu poate să izbăvească de sub principiul [legea] păcatului şi morţii. În schimb, acest act de a fi izbăvit are loc doar prin Isus Cristos (principiul vieţii în Duhul). Sensul este acesta: "ceea ce poruncile nu pot face - să ne izbăvească de sub legea păcatului şi a morţii - Dumnezeu face, în Isus Cristos, prin viaţa în Duhul." Focalizarea este doar pe actul mântuitor al lui Dumnezeu, din moment ce noi eram neputincioşi ca să facem ceva în privinţa situaţiei noastre. Este un caz convingător de argumentare în favoarea monergismului aici, deşi este uşor de trecut cu vederea. Ceea ce noi nu puteam face, Dumnezeu a făcut!
Motivul dat pentru această situaţie deplorabilă este observat în următoarea propoziţie. Nu a fost eşecul legii. Legea "era făcută fără putere de natura păcătoasă," sau firea pământească. Problema nu se afla la Dumnezeu, nici în legea Sa care este o revelaţie a voinţei Sale neprihănite şi sfinte. Problema este că păcătoşenia umană ne împiedică de la ascultarea legii. Ca urmare, legea nu aduce viaţă, ci doar păcat şi moarte, din moment ce noi ne aflăm acum sub blestem ca şi călcători ai legii. Noi suntem supuşi morţii. Observaţi că Pavel nu declară faptul că firea pământească este rea, ci doar că firea este făcută neputincioasă de către păcat, aşa că noi nu păzim legea. Nu ne aflăm sub principiul păcatului şi al morţii fiindcă avem trupuri care ne fac să păcătuim. Mai degrabă, spune Pavel, din cauza păcătoşeniei umane (firea pământească), noi nu putem asculta legea fiindcă suntem slabi sau neputincioşi. Ca urmare, ajungem sub blestemul, care este principiul sau "legea" păcatului şi a morţii. Însă istoria nu se sfârşeşte aici!
Fiindcă ceea ce legea nu putea să facă, deşi este sfântă, dreaptă şi bună, şi cu toate că firea pământească nu putea s-o păzească din cauza păcătoşeniei umane, Pavel spune, "Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului." Ce s-a pierdut în traducerile din engleză este natura emfatică a acestei declaraţii în greacă - "Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu." După cum se exprimă un scriitor, "El este Fiul prin natură, aşa cum noi suntem fii prin har." Pentru a învinge acest principiu al păcatului şi morţii, pe care legea şi firea pământească nu puteau s-o facă, Dumnezeu a trimis pe unicul Său Fiu ca s-o facă, şi L-a trimis "într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos," o expresie care necesită o anumită explicaţie şi calificare, din moment ce aceasta pare să intre în conflict cu învăţătura clară a Noului Testament că Isus era fără de păcat, atât originar cât şi actual.
Sunt câteva lucruri aici pe care trebuie să le observăm. În primul rând, în 2 Corinteni 5:21, Pavel învaţă clar natura fără de păcat a lui Cristos - "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu." În cazul în care el nu se contrazice pe sine - ceea ce nu este posibil - indiferent de ceea ce doreşte Pavel să spună prin "o fire asemănătoare cu a omului păcătos" nu poate fi considerat a însemna că Isus doar pare "să fie un om", fiindcă aceasta înseamnă să cădem în erezia docetismului - Isus părea ca un om. Există câteva moduri de a explica acest lucru.
În primul rând, termenul homoioma ["asemănare"] ar putea sugera o reţinere din partea lui Pavel în privinţa identificării lui Cristos cu firea "păcătoasă", din moment ce acest lucru L-ar face pe Isus supus blestemelor legământului şi păcatului originar. Isus a intrat benevol sub lege şi sub legământul faptelor. El nu s-a născut cu păcat originar sau cu vină datorită păcatului lui Adam. Observaţi că Pavel nu spune că Isus a devenit fire păcătoasă, ci doar că El şi-a însuşit "asemănarea" firii păcătoase, care, aşa cum unii au evidenţiat, ar împiedica în mod cert pe cititorul lui Pavel de la permiterea adjectivului "păcătos" să umbrească întrucâtva realitatea faptului că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să se întrupeze ca să ne salveze din păcatele noastre. Pavel declară că Isus a devenit cu adevărat om [carne/fire pământească] şi S-a expus puterii păcatului, şi cu toate acestea El n-a fost niciodată personal vinovat, fie de păcat originar sau propriu-zis - aşadar, "asemenea", nu că Dumnezeu L-a trimis pe Isus "ca" fire pământească păcătoasă. Poate fi la fel de simplu ca faptul că Pavel nu ne oferă deloc aici un tratat exhaustiv al întrupării; în schimb apostolul vorbeşte despre modul în care Cristos ne-a mântuit prin moartea Sa. Isus a devenit fire păcătoasă prin imputarea vinei păcătoşilor Lui, "din pricina păcatelor." Cu alte cuvinte, Isus fiind în "asemănarea" firii păcătoase, are de a face cu această trimitere de către Dumnezeu "datorită păcatului". Amândouă acestea sunt soluţii foarte plauzibile.
În propoziţia următoare din versetul 3, Pavel continuă să explice scopul trimiterii lui Cristos de către Dumnezeu în asemănarea firii păcătoase, "ca să fie o jertfă pentru păcat". Însă iarăşi, există dificultăţi în traducerea propoziţiei. Versiunea NIV (New International Version) îl interpretează pe Pavel în loc doar de a traduce ceea ce spune Pavel. Versiunea NASB (New American Standard Bible) pune propoziţia în italic. Sensul este că "Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în asemănarea firii păcătoase, din pricina păcatelor," astfel încât . . . cu explicaţia care apare în propoziţia finală . . . "El a condamnat păcatul în omul păcătos." Conform lui Leon Morris, "Când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în acest mod, spune Pavel, El . Noi ar trebui să luăm mai degrabă <în fire> cu
Dar există o dovadă a faptului că Pavel s-ar fi referit într-adevăr aici la sistemul de jertfe, datorită legăturii aparente cu traducerea Septuagintei (LXX) "privind păcatele" în texte precum Isaia 53:10 aşa cum am citit în lecţia din Vechiul Testament în dimineaţa aceasta - "Domnul îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat," şi Psalmul 40:6, "nu ceri nici jertfă de ispăşire". Păcatul era condamnat nu pentru că Dumnezeu a distrus puterea păcatului asupra noastră astfel încât credinciosul este liber acum să asculte. Mai degrabă, Dumnezeu a dus la îndeplinire la cruce, o dată pentru totdeauna, judecata asupra păcatului. În Romani 3:25, Pavel ne-a spus că Isus era o jertfă de ispăşire pentru păcat, îndepărtând mânia lui Dumnezeu de la poporul Său. În 2 Corinteni 5:21, Pavel vorbeşte despre Cristos care moare în locul păcătoşilor. Deoarece Cristos a fost condamnat de Dumnezeu pe cruce "ca jertfă pentru păcat", păcatul este la fel condamnat în toţi cei care sunt uniţi cu Isus Cristos prin credinţă. Edificiul sau clădirea rămâne, dar sfârşitul lui este garantat.
În versetul patru, Pavel continuă să explice declaraţia privind triumful lui Cristos asupra principiului păcatului şi al morţii din versetul 2. Întrebuinţarea de către Pavel a stipulaţiei "pentru ca" de aici explică de ce păcatul este condamnat în omul păcătos - "pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi." Iarăşi, înţelesul acesteia este interpretat într-o mare măsură. John Calvin, Charles Hodge şi mulţi comentatori reformaţi timpurii argumentează că această noţiune de cerinţe drepte sau neprihănite fiind împlinite în noi trebuie să aibă de-a face cu justificarea (atribuirea neprihănirii), nu cu păzirea noastră personală a legii. Desigur, acest lucru este adevărat, cel puţin într-un anumit sens. Însă, cei mai mulţi comentatori reformaţi contemporani nu cred că aceasta este chestiunea despre care anume vorbeşte Pavel aici. Probabil, contextul este noua ascultare şi sfinţire, nu justificarea.
Conform rezumării făcute de Morris a diferenţelor printre comentatorii reformaţi privind acest pasaj, pentru Calvin şi Hodge, "ideea este că doar Cristos a împlinit în mod perfect cerinţele legii şi ca atare referinţa de aici trebuie să fie la El şi nu la ceva ce face credinciosul. Justificarea, nu sfinţirea, este avută în vedere. Totuşi, alţii argumentează că Pavel se referă aici la ce se întâmplă persoanei care este în Cristos. Bruce o exprimă în acest mod: "Poruncile lui Dumnezeu au devenit acum autorizaţiile/împuternicirile lui Dumnezeu" (astfel Hendricksen, Lloyd-Jones, Denney, şi alţii [Ridderbos, Murray, Cranfield, Thielman şi Schreiner]). Teologii reformaţi au accentuat faptul că justificarea şi sfinţirea nu trebuie să fie separate, şi se pare că aceasta este ceea ce Pavel spune aici. În sensul deplin, numai Cristos a împlinit toate cerinţele legii, însă atunci când noi suntem în El, în măsura noastră începem să trăim genul de viaţă pe care Dumnezeu l-ar avea pentru noi ca să-l trăim. Observaţi că Pavel nu spune "noi împlinim porunca dreaptă a Legii", ci că "porunca dreaptă a Legii este împlinită în noi", indicând în mod cert spre lucrarea Duhului Sfânt în credincios. Înainte ca să ajungem să-L cunoaştem pe Cristos, noi eram în mod continuu înfrânţi de păcat. Când am ajuns să-L cunoaştem pe El şi să primim Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru, noi am fost împuterniciţi să atingem un standard pe care nu-l puteam atinge niciodată prin puterea noastră proprie."
Acesta poate fi în adevăr sensul argumentului lui Pavel, dar ridică o întrebare supărătoare şi persistentă. Este noua ascultare perfectă (ascultarea activă a lui Cristos) sau cerinţele neprihănite sunt realizate printr-o ascultare mai puţin decât perfectă (ascultarea pe care Duhul o lucrează/înfăptuieşte în noi)? În sprijinul perspectivei din urmă, Cranfield crede că Pavel se referă la sfinţire, nu la justificare, şi evidenţiază că de fapt contextul de aici este profeţia Noului Legământ din Ieremia 31:33 şi Ezechiel 36:26 şi următoarele. Morris este de acord şi argumentează că Pavel se referă la faptul că, deşi credincioşii rămân în fire - eliminând orice doctrină a perfecţiunii creştine - există un progres adevărat făcut înspre împlinirea cerinţelor neprihănite ale Legii. Cu alte cuvinte, prin Duhul care locuieşte înlăuntrul său, credinciosul este plin de viaţă faţă de poruncile Legii şi începe să trăiască în modul cel nou al Duhului, astfel încât prin împuternicirea Duhului, credinciosul împlineşte acum cerinţele neprihănite ale Legii. Dar întrebarea insistentă rămâne - "este "împlinirea cerinţelor drepte ale Legii" orice altceva mai puţin decât ascultare perfectă, care nu se poate realiza în această viaţă - după cum toţi sunt de acord, sau altfel formulată întrebarea: "împlineşte ascultarea imperfectă cerinţele drepte ale Legii?" Dacă Morris şi alţii au dreptate, Pavel vorbeşte într-adevăr despre credinciosul care împlineşte cerinţele drepte ale Legii, prin intermediul Duhul Sfânt care locuieşte în lăuntrul său, ca roadă a ascultării celei noi care ne aparţine în Cristos.
Însă trebuie să combat consensul general, reformat modern, deşi o fac cu teamă şi tremur. Douglas Moo, argumentează convingător în favoarea înţelegerii reformate tradiţionale - că Pavel vorbeşte despre justificarea legală şi nu de noua ascultare în sine. Moo spune: "Unii cred că creştinii, participanţi la Noul Legământ, cu "legea întipărită pe inimile lor" şi Duhul dinlăuntru care îi împuterniceşte, împlinesc cerinţa sau porunca Legii prin trăire neprihănită. Cu toate că, deşi este adevărat că actul lui Dumnezeu în Cristos deţine ca unul din scopurile sale acela că noi producem "roadă" (compară 6:15-23; 7:4) şi că Legea nu poate fi tratată cu uşurinţă ca neavând nicio semnificaţie pentru viaţa creştină, noi nu credem că aceasta este ceea ce Pavel spune aici."
Există două motive importante în sprijinul acestui fapt. "Mai întâi, verbul la diateza pasivă
Aşadar, cele două interpretări principale ale acestui text sunt după cum urmează: Una - justificarea este avută în vedere, iar această cerinţă pentru ascultare perfectă este împlinită doar în Isus Cristos şi condamnarea Lui pentru noi şi nu prin ascultare personală a poruncilor, nici chiar una împuternicită de Duhul. Aceasta-i justificare. A doua - dacă este sfinţire, atunci ascultarea personală este avută în vedere şi toate faptele lucrate de Duhul sunt acceptate ca perfecte în Cristos (compară cu Efeseni 2:8-10). Însă împlinirea cerinţelor drepte ale Legii printr-o trăire împuternicită de Duhul nu necesită ascultare perfectă, aşa cum implică perspectiva consensuală.
Cazul pentru înţelegerea lui Pavel ca vorbind aici despre justificare legală este cel mai plauzibil în gândirea mea, dat fiind accentul pus asupra "cerinţelor drepte". Nu există nicio îndoială că Pavel învaţă ascultarea cea nouă a credinciosului într-o trăire creştină împuternicită de Duhul, în care este evidentă o ascultare reală a poruncilor lui Dumnezeu. Însă, dorim să spunem cu adevărat că cerinţele "drepte sau neprihănite" sunt împlinite de o ascultare mai puţin decât perfectă? Cred că acest lucru este foarte problematic. Calvin probabil avea dreptate întru totul!
Dar în mijlocul discuţiei noastre dacă Pavel se referă aici sau nu la ascultarea cea nouă, sau la justificarea noastră în Cristos, este uşor să trecem cu vederea semnificaţia propoziţiei finale din versetul 4 aşa cum se leagă de doctrina generală a lui Pavel despre sfinţire, respectiv, declaraţia făcută despre cei care sunt în Cristos prin credinţă şi, "care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului." Acesta este locul unde atât de mulţi greşesc în interpretarea noţiunii apostolului de "umblare în firea pământească" în contrast cu "umblarea în Duhul". Pentru Pavel, cei care "împlinesc cerinţele drepte ale Legii" - indiferent dacă aceasta este o referinţă la ascultarea cea nouă lucrată în toţi credincioşii prin Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul lor, sau dacă este o referinţă la împlinirea cerinţelor drepte "în Cristos", - nu trăiesc "după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului!"
Atunci când este înţeles în această lumină, este clar faptul că pentru Pavel, contrastul se află între cei "în firea pământească", adică, necreştinii şi cei "în Duhul" adică, cei care sunt "în Cristos". Ca urmare, acesta este un contrast între creştini şi necreştini, nu un contrast între creştinii "carnali" sau înfrânţi din Romani 7 şi creştinii "plini de Duhul" sau biruitori din Romani 8. Un creştin nu devine creştin sau rămâne creştin, sau ajunge un creştin "plin de Duh" la un nivel secundar prin "umblarea după îndemnurile Duhului", astfel încât să fie în stare să împlinească cerinţele drepte ale Legii, aşa cum se învaţă în mod obişnuit. Aceasta face propoziţia sau fraza condiţională - dacă noi facem x, atunci Dumnezeu va face y. Însă propoziţia nu este condiţională!
În schimb, Pavel este foarte clar că toţi creştinii împlinesc cerinţele drepte ale Legii, "în Cristos", chiar dacă aceasta este o referinţă la "noua ascultare" şi nu la justificare. Creştinul face x, fiindcă y este adevărat cu privire la el sau ea. Creştinii împlinesc cerinţele drepte ale Legii, fiindcă, spre deosebire de necreştini, ei sunt "în Cristos" care a purtat condamnarea lor. Asemenea oameni nu umblă după firea pământească, ei umblă în conformitate cu Duhul, deoarece ei sunt "în Cristos". Pavel nu spune că dacă umblăm în Duhul noi vom împlini cerinţele drepte ale Legii. Dar Pavel spune că toţi creştinii împlinesc cerinţele drepte ale Legii pentru că Isus Cristos a împlinit acele cerinţe pentru noi şi pentru că înlăuntrul nostru locuieşte Duhul Sfânt cel binecuvântat, aşa încât noi trăim după principiul vieţii, nu după principiul morţii şi al păcatului.
Şi ce mesaj are nevoie să audă păcătosul, din Romani 7, care se luptă ca să ducă lupta în continuare? Că acum nu există nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos, că noi am fost izbăviţi de principiile păcatului şi ale morţii, că poruncile Legii nu ne mai condamnă, fiindcă Isus Cristos a fost condamnat pentru noi. Datorită uniunii noastre cu Isus Cristos, noi umblăm într-adevăr în conformitate cu Duhul şi nu după modul vechi de servitute faţă de lege, păcat şi moarte. Aşadar, cu toate cu trebuie să luptăm cu păcatul, fiindcă suntem în Cristos, El ne-a asigurat deja, prin ascultarea şi moartea Sa, că în noi cerinţele neprihănite ale Legii au fost deja împlinite.
Tradus de Lacrisa Novac