Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

"Ava", Tată

(Isaia 61:1-11, Romani 8:12-17)

Dr. Kim Riddlebarger


În Romani 8:1-11 Pavel prezintă un contrast evident între cei care umblă după îndemnurile firii pământeşti (necreştinii) şi cei care umblă după îndemnurile Duhului (cei care se încred în Cristos). Însă acesta este şi un contrast între două veacuri escatologice: "acest veac prezent", care este dominat de firea pământească şi "veacul ce va veni", care este o eră caracterizată de viaţă în Cristos. A fi în Cristos înseamnă a fi locuit de Duhul Sfânt. Iar a fi locuit de Duhul înseamnă a avea viaţă şi pace. Însă cei care rămân "în Adam" sunt supuşi firii pământeşti şi sunt sub puterea morţii. A fi în Adam înseamnă să aparţii ordinii vechi de lucruri, din prezent, care trece. Însă a fi în Cristos înseamnă să fii cetăţean al veacului ce vine şi să ai dreptul la toate beneficiile cetăţeniei cereşti, care includ o moştenire glorioasă şi o relaţie intimă cu Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.

În Romani 8:1-11 Pavel a declarat că ne este dată viaţa în Cristos prin Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru, iar acum noi suntem izbăviţi de păcat, moarte şi de condamnarea legii. În versetele 12-17 Pavel îşi îndreaptă atenţia spre câteva implicaţii ale acestei sălăşluiri a Duhului pentru credincioşii creştini. Deşi nu există imperative (porunci) în această secţiune, totuşi, cuvintele lui Pavel servesc ca un îndemn implicit pentru creştini, ca să acţioneze într-o anumită manieră, în special în lumina cunoaşterii poziţiei noastre prezente în Cristos.

În Romani 7:14-25 Pavel descrie viaţa creştină ca o luptă aprigă cu păcatul lăuntric - despre care am vorbit în termenii unui locatar nedorit sau a unui intrus care refuză să plece, deşi locuinţa lui se află sub o nouă stăpânire - iar Pavel continuă să spună că nu există acum nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos. Acest fapt I se datorează lui Cristos care a purtat condamnarea noastră pe cruce. Deoarece suntem în Cristos, noi împlinim cerinţele drepte ale Legii. A fi în Cristos înseamnă a trăi după îndemnurile Duhului şi nu după îndemnurile firii pământeşti. A trăi după îndemnurile firii pământeşti, aşa cum am făcut pe când eram "în Adam", înseamnă să-L urâm pe Dumnezeu şi să nu fim dispuşi şi capabili să ascultăm de poruncile Lui. Însă întregul aspect central evidenţiat de Pavel este că noi nu mai suntem în firea pământească şi că, deoarece trăim după îndemnurile Duhului, există consecinţe pentru viaţa creştină - prezentate în versetele 12-17.

Declarate simplu pot fi redate astfel: fiindcă Duhul Sfânt ne dăruieşte viaţă, nu trebuie să mai trăim aşa cum am făcut-o pe când eram în Adam. Însă este mai mult decât atât. Acelaşi Sfânt Duh binecuvântat, care L-a înviat pe Cristos din morţi, locuieşte acum în noi făcându-ne în stare să oferim slujirea la care suntem chemaţi. Prin urmare versetele 12-17 servesc ca un îndemn, pentru ca păcătoşii justificaţi să se comporte ca sfinţi creştini, ca urmare a vieţii dăruite nouă în Duhul. Pavel este clar în legătură cu faptul că atâta timp cât nu mai suntem sub stăpânirea lui Adam noi suntem obligaţi să nu mai trăim ca robi ai păcatului, aşa cum eram odată. Trebuie să trăim ca oameni liberi, aşa cum suntem acum. Paradoxul cel mare al vieţii creştine este evidenţiat prin acest fapt. Fiindcă avem viaţă în Duhul, noi omorâm acum faptele firii pământeşti. În aceasta vedem cele două faţete ale sfinţirii: (1) însufleţirea, care se referă la sinele vechi (ce era în Adam) care este făcut nou şi adus la viaţă în Cristos prin Duhul Sfânt; şi (2) mortificare, care se referă la omorârea eului vechi prin acelaşi Duh Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru. Aşadar sfinţirea necesită omorârea iniţială a eului vechi atunci când am murit cu Cristos şi omorârea continuă a reminiscenţelor a ceea ce eram în Adam. Tot aşa, eul cel vechi este făcut nou atunci când suntem înviaţi cu Cristos şi eul cel nou este continuu întărit prin Cuvânt şi sacrament. Prin urmare noi am fost sfinţiţi şi suntem sfinţiţi.

Deşi există în mod evident o focalizare personală aici - necesitatea ca fiecare creştin să moară faţă de păcat şi să înceapă să se conformeze poruncilor lui Dumnezeu (mortificare şi însufleţire) - exact cum a fost în Romani 8:1-11, există un contrast între cele două ere escatologice. În Romani 6 Pavel accentuează faptul că creştinul este liber faţă de păcat şi o dată ce această libertate devine o realitate creştinul este obligat să lupte împotriva păcatului. Aşa cum o exprimă Nygren: "Din indicativ Pavel deduce imperativ. Noi suntem eliberaţi de păcat prin Cristos; şi pentru acest motiv trebuie să luptăm împotriva lui. Noi am fost smulşi din robia păcatului de Cristos; şi pentru acest motiv trebuie să luptăm mereu împotriva păcatului când el încearcă să recucerească ce a pierdut." Acelaşi lucru se aplică morţii, aici, în Romani 8. Creştinul a fost izbăvit de sub stăpânirea morţii, acum că noi suntem în Cristos, şi totuşi, pentru că am păcătuit atât în mod personal cât şi în Adam, trebuie să ne confruntăm încă cu moartea. Noi rămânem în firea pământească şi vom muri. Dar pentru că am fost izbăviţi din moarte prin Duhul care ne dă viaţă, la fel cum L-a înviat pe Domnul nostru din morţi, noi trebuie să omorâm faptele firii pământeşti prin puterea Duhului. Aşa cum luptăm împotriva păcatului, fiindcă am fost izbăviţi din robia lui, la fel trebuie să luptăm împotriva naturii umane păcatoase care aduce moarte. Trebuie să omorâm omul cel vechi cu patimile şi dorinţele lui.

Romani 8:12-17 cuprinde îndemnul lui Pavel care ne aminteşte că întocmai cum păcatul şi legea nu-şi mai pot impune cerinţele asupra noastră, din moment ce am fost izbăviţi de sub stăpânirea şi tirania lor, putem spune acelaşi lucru despre moarte. Prin Duhul, care locuieşte înlăuntrul nostru, ne-a fost dăruită viaţa în Cristos. Iar această viaţă atrage după sine o obligaţie - o obligaţie faţă de viaţă, nu faţă de moarte. Nu trebuie să trăim ca "oameni morţi" (adică după îndemnurile firii pământeşti), ci în conformitate cu îndemnurile Duhului. Nu trebuie să acţionăm ca oameni care sunt sub condamnarea legii şi sentinţei pedepsei veşnice. În schimb, trebuie să acţionăm ca oameni asupra cărora moartea nu are niciun drept. Aceasta este o elaborare a versetului 11 din Romani 6: "socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos." Esenţa sfinţirii este trăirea a ceea ce suntem în Cristos.

Având toate aceste adevăruri în minte să ne întoarcem la textul nostru - Romani 8:12-17.
Aşa cum a făcut anterior în această epistolă (7:25b) Pavel începe secţiunea cu două conjuncţii: "aşadar sau prin urmare". Versiunea NIV traduce versetul astfel:

"De aceea, fraţilor, avem o obligaţie - dar nu este faţă de natura păcătoasă, ca să trăim în conformitate cu ea."

Ceea ce urmează este o elaborare a consecinţelor din versetele 1-11. În plus, folosirea persoanei întâi la plural (noi) de către Pavel îl identifică pe acesta cu lupta celor la care face referire cu afecţiune ca "fraţii" lui.

Aşa cum Pavel prezintă acum clar, fiindcă avem viaţă, noi avem o obligaţie (literalmente - "noi suntem datori"). Din moment ce această datorie nu este faţă de firea pământească (ceea ce am fost "în Adam") şi de vreme ce nu se are în vedere nimic monetar (adică datoria noastră nu este una financiară), traducătorii versiunii NIV au tradus corect această expresie cu "obligaţie", ca să evite confuzia. Aspectul esenţial este acesta: noi nu mai suntem obligaţi faţă de fire, pentru că trăim prin Duhul care ne-a izbăvit din moarte. De fapt, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, nu suntem obligaţi faţă de fire, cu toate că rămânem în firea pământească până la moartea noastră sau până în ziua revenirii Domnului. Aceasta se datorează faptului că am fost izbăviţi de sub stăpânirea firii pământeşti şi ne-a fost dăruită viaţa în Cristos prin Duhul. Nu mai avem nicio obligaţie faţă de firea pământească. Ea nu ne mai are în starea de datornici. Nu are niciun drept legitim asupra noastră. Prin urmare, ca oameni făcuţi vii prin lucrarea Duhului, nu avem nicio obligaţie faţă de firea pământească, ci, aşa cum sugerează Pavel, obligaţia noastră este faţă de Duhul prin care trăim şi înaintea căruia răspundem. Ce anume este şi în ce constă această obligaţie va fi prezentat în continuare.

În versetul 13 Pavel scrie: "Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi."

Apostolul schimbă focalizarea de la experienţa colectivă pe care o împărtăşeşte cu fraţii săi - "noi" - la lupta specifică pe care o întâmpină ascultătorii săi - "voi." Pavel nu spune că oamenii care se luptă cu asemenea lucruri nu sunt creştini sau se află pe punctul de a înceta să fie creştini. În schimb, avertizarea pe care este pe cale s-o dea trebuie să fie tratată cu toată seriozitatea. Pavel spune: "dacă trăiţi după îndemnurile firii păcătoase, veţi muri." Scriitorii luterani şi arminieni văd această avertizare indicând posibilitatea reală ca păcătoşii justificaţi să se întoarcă la trăirea după îndemnurile firii pământeşti astfel încât să ajungă iarăşi sub blestem şi să suporte consecinţa lui (moartea), din moment ce aceasta, după cum se presupune, îl desparte pe om de Cristos. Însă a citi această avertizare în lumina respectivă înseamnă a ignora ceea ce spune Isus în Ioan 10 şi Matei 18 despre faptul că niciuna dintre oile Sale nu se va pierde. De asemenea, această perspectivă ignoră propoziţia următoare, care afirmă cu vehemenţă că toţi cei care sunt în Duhul omoară într-adevăr faptele săvârşite în trup şi vor trăi.

Aşa cum evidenţiază Cranfield, folosirea de către Pavel a unui timp viitor este semnificativă, fiindcă urmările trăirii după îndemnurile firii pământeşti sunt sigure. "Înţelesul nu este doar că ei vor muri (şi cei care trăiesc după îndemnurile Duhului trebuie să moară - compară cu v. 10), ci că vor muri fără speranţa vieţii cu Dumnezeu." Aceasta indică faptul că nu există nicio posibilitate reală pentru o recuperare din genul de moarte asociat cu o astfel de viaţă în firea pământească. A rămâne sub stăpânirea firii pământeşti înseamnă a rămâne sub sentinţa morţii rezultate din blestem. Îndemnul lui Pavel trebuie înţeles în lumina a ceea ce a spus în versetele 1-11. Cei ce trăiesc în firea pământească nu sunt creştini. N-au fost niciodată şi nu vor fi niciodată, cu excepţia unui act divin de har. Ei rămân în Adam. Prin urmare, contrastul pe care îl face Pavel este între necreştini (cei în firea pământească) şi creştini (cei în Duhul), nu între creştinii care nu rezistă firii pământeşti şi mor şi creştinii care rezistă firii pământeşti şi trăiesc.

Însă ce intenţionează oare Pavel să spună prin expresia "faceţi să moară faptele trupului"? "Verbul poate fi folosit literalmente cu referire la omorârea unei persoane (Luca 21:16 etc.) sau la experimentarea pericolului morţii (v. 36). Mortificarea faptelor înseamnă omorârea lor, eliminarea lor în totalitate. Însă timpul este prezent, ceea ce indică o activitate continuă. Nu este ceva ce putem face o dată pentru totdeauna. Este o îndatorire zilnică." (Cranfield) Aceasta înseamnă că Pavel vorbeşte de mortificare, acel aspect al sfinţirii care include moartea zilnică cu Cristos, care este urmarea de a fi fost o dată şi pentru totdeauna răstigniţi cu Cristos. Într-adevăr, toţi cei care sunt în Cristos au fost sfinţiţi (timpul trecut) şi sunt sfinţiţi (timpul prezent). Cei care au murit în Cristos datorită uniunii lor cu El se vor răstigni zilnic cu Cristos omorând acţiunile rele asociate cu firea pământească. Ce înseamnă aceasta pentru noi, ca mod de aplicare, este că oricine în care locuieşte Duhul descoperă acum că forţa de atracţie spre firea pământească trebuie să fie o condiţie anormală, pe când, înaintea convertirii, stăpânirea de către firea pământească fusese normală sau tot ceea ce cunoşteam. De aceea ne simţim atât de nenorociţi când păcătuim iar lupta noastră cu păcatul este atât de dificilă.

Agentul procesului de omorâre a eului vechi este Duhul Sfânt. Aspectul central subliniat de Pavel este că cei în care locuieşte Duhul consideră păcatul drept o ofensă. Noi luptăm împotriva păcatului. Nu putem tolera păcatul. Am murit faţă de păcatul nostru pentru că suntem în Cristos. Şi totuşi, murim zilnic faţă de păcatul nostru în Cristos. Însă Pavel nu este deloc perfecţionist, iar acest fapt trebuie înţeles în lumina tensiunii dintre deja şi nu încă (aceşti termeni se referă la faptul că împărăţia lui Dumnezeu a început însă nu s-a arătat încă pe deplin; prin urmare, noi am fost iniţiaţi în binecuvântările împărăţiei, însă nu le-am primit pe deplin). Dacă suntem în Cristos, ne vom petrece eternitatea cu El indiferent cât de mult progres facem în viaţa creştină. Însă va fi progres; iar lupta cu păcatul va continua până se întoarce Cristos sau se sfârşeşte viaţa noastră - indiferent care se întâmplă mai întâi.

Răspunsul lui Douglas Moo faţă de înţelegerea luterană şi arminiană a acestui fapt este profund: "Cred că tăria siguranţei pe care o dă Pavel păcătoşilor justificaţi de-a lungul acestor capitole (vezi în special Romani 5:9-10; 8:1-4, 10-11), alături de însăşi finalitatea justificării, favorizează interpretarea calvinistă. Însă o asemenea interpretare nu diminuează deloc seriozitatea avertizării pe care o dă Pavel aici." Da, avertizarea lui Pavel este reală şi trebuie luată în seamă. Întrebarea este: cine ia aminte la avertizarea lui? Răspunsul este: "cei în Duhul." Acelaşi Duh care ne-a izbăvit din păcat, de sub condamnarea Legii şi a morţii trăieşte acum în noi. El ne transformă din ceea ce eram în Adam în ceea ce suntem în Cristos. Nu mai gândim şi nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti fiind supuşi morţii. Oamenii morţi nu se luptă să trăiască!

Pe scurt, Duhul ne dăruieşte viaţă, iar această viaţă se va manifesta în lupta aprigă cu păcatul descrisă aici prin afirmaţia potrivit căreia creştinii vor omorî faptele păcătoase săvârşite în trup, iar în Romani 7 - prin desfătarea lăuntrică în Lege şi căinţa exprimată prin nepăzirea ei. Aşa cum va spune Pavel în versetul următor: "căci cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu." Fiii lui Dumnezeu sunt cei îndrumaţi de Duhul, iar păcatul nu mai are stăpânire asupra lor. Într-adevăr noi vom omorî faptele săvârşite în trup, iar firea se va opune. De aceea viaţa creştină este o asemenea luptă şi de aceea persoana care ar trebui să fie neliniştită nu este persoana care luptă cu păcatul, ci persoana care nu o face.

Aşa cum am menţionat doar, în versetul 14 ajungem la explicaţia lui Pavel cu privire la motivul pentru care toţi creştinii vor omorî faptele firii pământeşti: "căci cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu." Cuvântul de legătură tradus de versiunea NIV cu "fiindcă" indică cu claritate succesiunea logică în gândirea lui Pavel, explicaţia cu privire la motivul pentru care Pavel poate spune despre toţi creştinii: "voi veţi trăi." Termenul tradus de NIV cu "cei" ar trebui tradus cu "toţi cei" (aşa cum este tradus şi în limba română, versiunea Cornilescu, n. tr.) sau "oricine deopotrivă". Aspectul esenţial evidenţiat de Pavel este că toţi creştinii sunt călăuziţi de Duhul, prin urmare ei vor trăi, pentru că toţi creştinii omoară faptele săvârşite în firea pământească. Deoarece Duhul Sfânt locuieşte în toţi creştinii, ei sunt şi călăuziţi de Duhul, condiţia preliminară (locuirea) duce la cea din urmă (călăuzirea Duhului). Pavel face o afirmaţie asemănătoare în Galateni 5:18 când spune că "dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege." Călăuzirea Duhului este caracteristică nu numai unor creştini ci tuturor creştinilor.

Aşa cum afirmă un scriitor: "Omorârea zilnică, necontenită, prin Duhul, a planurilor şi iniţiativelor întreprinse de firea păcătoasă este o chestiune ce ţine de a fi călăuzit, îndrumat, îndemnat, controlat de Duhul Sfânt. Deşi participarea activă a creştinului este într-adevăr sugerată (adică faptul că "noi" omorâm), în mod fundamental este lucrarea Duhului." Termenul tradus cu "sunt călăuziţi" este la diateza reflexivă şi este "folosit de autori clasici cu referire la a fi mânaţi, controlaţi de raţiune, mânie, dorinţă, plăcere etc." Rezultatul nu este doar că noi omorâm faptele firii, ci şi că suntem fii ai lui Dumnezeu şi trăim ca fii ai lui Dumnezeu atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare.

Când Pavel ne spune că toţi creştinii sunt călăuziţi de Duhul şi fac să moară faptele săvârşite în firea pământească, el desfiinţează ideea eronată că doar unii creştini sunt călăuziţi de Duhul în maniera descrisă aici. Toţi creştinii, spune Pavel, sunt călăuziţi de Duhul. El nu are cunoştinţa unei vieţi creştine la două niveluri. Nu există creştini "fireşti" care devin creştini biruitori dacă se supun călăuzirii Duhului. Toţi creştinii ascultă de Duhul. Pentru Pavel nu există deloc un asemenea lucru - anume un creştin care-L acceptă pe Isus ca "Mântuitor" însă nu ca Domn. Toţi creştinii călăuziţi de Duhul se supun domniei lui Cristos. Nici nu există aşa ceva - anume un creştin "mântuit" dar nesfinţit. Toţi cei justificaţi doar prin har şi numai prin credinţă, doar din pricina lui Cristos, sunt şi sfinţiţi prin acelaşi act de credinţă şi sunt la fel sfinţiţi în prezent prin continuarea aceleiaşi credinţe.

În versetul 15 Pavel dezvoltă mai mult relaţia călăuzirii Duhului cu înfierea noastră, care este o parte importantă a "uniunii" noastre cu Cristos. Aşa cum o exprimă Pavel: "şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: , adică Tată!" Când Pavel spune că noi am primit Duhul, el foloseşte timpul aorist (acţiune completă sau încheiată) probabil cu referire la timpul convertirii (Morris) şi/sau al botezului nostru (Cranfield). Duhul Sfânt nu este un Duh de robie, un aspect esenţial pe care Pavel îl prezintă foarte categoric. Duhul nu ne face robi fricii aşa cum stăpânii noştri dinainte (legea, păcatul şi moartea) ne-au făcut odată. Motivul pentru care nu trebuie să ne temem este că Duhul Sfânt dinlăuntru este Duhul înfierii. Duhul Sfânt nu ne înrobeşte. În schimb, El ne face fii ai Celui Prea Înalt! Înţelesul este acesta: Duhul nu face robi creştini, ci fii.

Există o importantă referire culturală aici pe care o pierdem uşor din vedere, dar care era baza argumentului lui Pavel. Desigur, problema este sclavia practicată pe scară largă în tot imperiul roman. Sclavia ar fi avut mai mult sens pentru cititorii lui Pavel, care se aflau în contact zilnic cu ea, decât are pentru noi. Pavel argumenta că lor le-a fost acordată o minunată libertate în Cristos, o libertate de care se puteau bucura pe deplin, chiar dacă în existenţa lor fizică ei erau de fapt robi. Ne-am fi aşteptat ca el să spună iarăşi, însă cuvântul este aparent folosit în sensul de "înapoi" şi se referă la o revenire la starea din care fuseseră eliberaţi. Cristos îi eliberase din robia lor faţă de păcat, iar ei nu trebuie să gândească faptul că Duhul îi va duce înapoi în starea aceea. Pavel accentuează acest aspect pentru că oamenii obişnuiţi cu robia, pesemne chiar cei care erau robi, trebuiau să ştie că Duhul Sfânt nu-i va înrobi iarăşi faţă de frică, o emoţie care trebuie să le fi predominat viaţa aşa cum o cunoscuseră odată. Nu, Duhul Sfânt ne eliberează ca să ascultăm de noul nostru Stăpân îndurător, Isus Cristos, Singurul în care am fost izbăviţi. Duhul nu ne înrobeşte iarăşi faţă de frică. El ne face liberi ca să ascultăm.

Faptul că suntem călăuziţi de Duhul, pentru că suntem fii ai lui Cristos, aduce cu sine beneficii glorioase. Creştinii nu doar trăiesc şi sunt izbăviţi de moarte şi blestem, ci în ei locuieşte acel Duh Sfânt care nu-i face robi fricii, ci care-i uneşte cu Isus Cristos în aşa fel încât ei sunt acum "înfiaţi" ca şi copii ai Regelui. Iar copiii Regelui au parte de privilegii regale. Cuvântul pentru "înfiere" sau adopţie este folosit doar de Pavel în Noul Testament (de cinci ori, trei dintre acestea fiind în Romani) şi nu apare în LXX (Septuaginta), fiindcă evreii nu au practicat adopţia. Cei mai mulţi oameni învăţaţi sunt de acord că Pavel a luat conceptul din legea romană sau grecească în care adopţia era importantă. Este un cuvânt de mare folos pentru Pavel, fiindcă semnifică a-i fi conferite drepturile şi privilegiile depline ale înfierii într-o familie căreia cineva nu-i aparţine prin natură. Aceasta este o ilustraţie bună a unui aspect al înţelegerii lui Pavel a ce înseamnă să devii creştin. Credinciosul este admis în familia cerească, la care el nu are niciun drept. Dar el este acum primit în sânul ei şi poate să-L numească "Tată" pe Dumnezeu. Toţi cei justificaţi şi sfinţiţi sunt şi adoptaţi ca fii şi fiice ai lui Dumnezeu şi, prin urmare, ei se bucură de statutul legal, deplin, de membrii ai familiei lui Dumnezeu, cu toate drepturile şi privilegiile care decurg din aceasta. Adopţia, asemenea justificării, este o declaraţie legală a unei naturi permanente şi trainice.

Beneficiul care decurge din această poziţie este prezentat acum de apostol în ultima parte a versetului 15. De fapt, Pavel continuă să spună la sfârşitul versetului că "prin Duhul ("care ne face") noi strigăm Ava, Tată." Termenul "a striga" - aşa cum este folosit aici de Pavel - înseamnă ceva asemenea "exprimării înflăcărate a unui credincios devotat". Nu există nimic aici care să indice că este vorba de un fel de "exprimare extatică", adică de vorbirea în limbi, aşa cum susţin unii carismatici. Limbajul lui Pavel indică faptul că aceasta este pur şi simplu descrierea intimităţii rugăciunii unui credincios fiind călăuzit de Duhul, deoarece el sau ea este fiu, respectiv fiică a lui Dumnezeu. Această intimitate profundă rezultă dintr-o legătură realizată de Duhul Sfânt între credincios şi Dumnezeu.

"Ava" era un cuvânt aramaic ce însemna ceva foarte asemănător cu "tăticule" sau "tati". Totuşi, capul casei pe vremea lui Pavel nu era unul în prezenţa căruia membrii familiei se bucurau de un fel de "familiaritate lipsită de respect", atât de caracteristică Americii moderne. În lumea antică tatăl era o persoană respectată, onorată şi serioasă, care nu putea fi abordată de copiii săi decât dacă ei manifestau o măsură adecvată de respect. Totuşi, tatăl roman putea fi numit "papa" sau "tati" în anumite situaţii, iar folosirea termenului aramaic "Ava", aşa cum este întrebuinţat aici de Pavel, descrie într-adevăr o relaţie de dragoste şi intimitate familială între păcătosul justificat şi Dumnezeul Cel sfânt.

Însă Pavel era iudeu şi nu putea pur şi simplu să adopte necritic metafore culturale romane. Iudeii nu s-au adresat niciodată lui Dumnezeu direct cu "Tată", ci întotdeauna cu "Tată din cer", ca să evite o cutezanţă sau familiaritate necuvenită din partea celui care se ruga. Prin urmare, chiar dacă termenul intim "Ava" este folosit cu referire la relaţia unui credincios cu Dumnezeu, iar aceasta este o relaţie intimă asemenea celei dintre părinte şi copil, totuşi nu denotă lipsa de reverenţă şi familiaritate a culturii americane. Pavel nu spune că Duhul îi determină pe cei pe care-i călăuzeşte să strige: "Sunt fiul lui Dumnezeu". În schimb, Duhul îi îndrumă pe oameni să declare că "Dumnezeu este Tatăl meu". Privim spre Dumnezeu pentru ce avem nevoie şi nu la noi înşine.

În versetul 16 ne îndreptăm atenţia spre ceea ce a ajuns să fie cunoscută ca doctrina lui Pavel despre "mărturia Duhului", fiindcă aşa cum spune Pavel: "Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu." Faptul că nu există niciun cuvânt de legătură obişnuit între această frază şi cea anterioară înseamnă probabil că Pavel pune accentul pe faptul că Duhul Însuşi este Cel care depune mărturie pentru "duhul nostru", astfel încât noi cunoaştem că suntem copii ai lui Dumnezeu; iar când strigăm "Ava, Tată", ştim că Dumnezeu ne va auzi. Fără a fi ajutaţi noi nu putem mărturisi realitatea poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Însă nu suntem neajutoraţi; Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte cu duhul nostru şi ne dă siguranţa membralităţii noastre în familia cerească. Există o acţiune directă a Duhului Sfânt asupra duhului nostru. Conţinutul acelei mărturii este că noi suntem copii ai lui Dumnezeu.

Succesiunea este după cum urmează: toţi cei în care locuieşte Duhul Sfânt sunt călăuziţi de Duhul Sfânt; fiind călăuziţi de Duhul, ei sunt fiii sau fiicele lui Dumnezeu; fiind fiii şi fiicele lui Dumnezeu, ei sunt copii ai lui Dumnezeu, prin urmare se bucură de privilegiul minunat al unei relaţii intime de familie cu Dumnezeu, din cauza aceluiaşi Duh care locuieşte în ei, îi călăuzeşte şi apoi le confirmă că sunt ai lui Dumnezeu. Aşadar, Pavel este clar în privinţa faptului că toţi cei care sunt în Cristos prin credinţă sunt şi "în Duhul". Ei sunt sălăşluiţi şi călăuziţi de Duhul, iar acum, adaugă el, Duhul Sfânt le adevereşte faptul că sunt creştini.

Există alte urmări importante ale realităţii de a fi făcut membru al familiei lui Dumnezeu, care sunt demne să le luăm în considerare. Nu numai că ne bucurăm de o relaţie de familie ca şi copii adoptaţi ai lui Dumnezeu, nu doar că suntem siguri de mântuirea noastră, nu numai că facem să moară faptele firii pentru că suntem călăuziţi de Duhul, dar, din cauza lucrării Duhului, noi ne bucurăm şi de un nou statut legal, un statut care se centrează în principal pe o relaţie nouă cu Dumnezeu. Pavel o exprimă în acest fel în versetul 17: "Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori." La prima impresie, ideea de aici este aceea a unei averi care trece de la părinţi la copii în momentul morţii părinţilor. Însă concepţia grecească şi cea a Vechiului Testament sunt puţin diferite. Peste tot în Vechiul Testament moştenirea era legată mai întâi de ţara promisă lui Avraam şi apoi mai târziu înţeleasă în lumina promisiunii mesianice. Aşadar, în profeţii de mai târziu moştenirea se referea la ceea ce va fi asigurat de Mesia, inclusiv ţara făgăduinţei. Vedem acest lucru în lecţia vechi-testamentară din această dimineaţă, când Isaia vorbeşte de posesiunea moştenirii în termenii primirii binecuvântărilor mesianice, inclusiv a ţării. Prin urmare, Pavel reformulează un termen secular (moştenire) cu un înţeles evident creştin (în lumina istoriei răscumpărării şi a promisiunii mesianice). Noi suntem moştenitori, nu în sensul primirii proprietăţii de la cineva care a murit. În schimb, noi suntem moştenitori prin aceea că suntem făcuţi membrii ai familiei lui Dumnezeu şi prin urmare moştenitori ai acestei posesiuni stabilite, care cuprinde toate binecuvântările mesianice, în special o relaţie nouă cu Dumnezeu.

Este clar că aspectul central de aici este în esenţă relaţional şi nu monetar când Pavel explică acest fapt în continuare - dacă suntem copii, atunci suntem moştenitori; mai specific, suntem "moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Cristos." Aceasta înseamnă că suntem aşezaţi acum într-o poziţie de privilegiu din cauza membralităţii noastre în familia lui Dumnezeu. Focalizarea nu este asupra dreptului nostru la Dumnezeu - adică "noi suntem moştenitori, iată la ce suntem îndreptăţiţi!" - ci asupra dreptului lui Dumnezeu asupra noastră. Înfierea şi moştenirea noastră se bazează mai degrabă pe relaţia noastră cu El, pe faptul că El şi-a revendicat dreptul asupra noastră ca fiind ai Lui. Însă El a intrat deja în posesia moştenirii pe care noi încă o aşteptăm, iar acest fapt este garanţia că şi noi, care suntem moştenitori împreună cu El, ne vom bucura de împlinirea aşteptărilor noastre. Binecuvântarea mesianică este aceea că noi ca popor am fost încredinţaţi de Tatăl Fiului şi, prin urmare, suntem moştenitori, pentru că suntem posesiunea lui Cristos. Şi pentru că Isus Cristos Şi-a primit deja moştenirea în virtutea învierii Sale, la fel o vom primi şi noi.

Ca moştenitori ai tuturor comorilor care sunt ale noastre în Cristos nu trebuie să uităm niciodată că starea "nu încă" nu vine până când nu trecem prin starea "deja". Pavel spune că noi suntem moştenitori cu Cristos "dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El." Aceasta reiterează tema prezentată în capitolul 6 de a fi îngropat împreună cu Cristos ca temei pentru moartea noastră zilnică împreună cu El. Aşa cum Isus a suferit din partea oamenilor, la fel vor suferi şi cei care sunt ai Lui. A fi în uniune cu Cristos înseamnă a fi în uniune cu El în suferinţele Lui. Morris ne aminteşte că "aceasta nu este o întâmplare nefericită, ci o parte integrală a uceniciei. Însă această suferinţă este legată într-un fel anume de suferinţele lui Cristos (2Corinteni 1:5; Filipeni 3:10; Coloseni 1:24; 2Timotei 2:11-12) - El este una cu noi în suferinţele noastre. Dar şi noi am murit împreună cu Cristos (6:8). Suntem una cu El în moartea Lui, iar suferinţele noastre nu sunt lipsite de sens. Calea suferinţei este calea spre glorie."

De aceea, ca să luăm parte la slava lui Cristos, noi trebuie să luăm parte la suferinţele Lui. Luăm parte la suferinţele Lui atunci când suntem uniţi cu Cristos şi participăm la veacul ce va veni, chiar acum în mijlocul acestui veac prezent rău, în care dumnezeul acestei lumi (Satan) a orbit minţile oamenilor faţă de adevărul Evangheliei. A fi identificat cu Cristos în "veacul acesta" înseamnă a fi supus la toate felurile de suferinţă şi persecuţie, întocmai cum Însuşi Cristos a suferit ca să ne mântuiască de păcatele noastre. Slava va veni, însă numai după ce trecem printr-o viaţă de tristeţe şi luptă cu păcatul. Dar între timp noi suntem moştenitori ai moştenirii promise şi copii înfiaţi de Rege, care pot striga spre Creatorul şi Răscumpărătorul lor în vremuri bune şi în vremuri rele - "Ava", Tată.

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice