Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

O neprihănire dată de Dumnezeu

(Romani 1:16-17; Habacuc 2:1-5)

Dr. Kim Riddlebarger


Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma ca să predice Evanghelia. Şi, da, el ştie prea bine că Evanghelia este o piatră de poticnire pentru evrei, ştie că e o nebunie pentru greci. El mai ştie că creştinii sunt dispreţuiţi pe tot cuprinsul Imperiului Roman din cauza scandalului proclamării unui Mântuitor răstignit. Însă în ciuda ostilităţii faţă de mesajul crucii venite din partea culturii greco-romane şi în ciuda ispitei foarte reale de a se ruşina de Isus Hristos, lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelie. Pavel ştie că Evanghelia pe care a fost chemat să o predice este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, evreu sau neevreu. Atunci când se predică Evanghelia, se descoperă o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. În versetele 1-7 din capitolul de început al Epistolei către Romani găsim salutul lui Pavel precum şi o serie de remarci personale pe care le adresează Pavel Bisericii din Roma în versetele 8-15. Pavel nu a întâlnit nici unul din creştinii cărora le scrie, dar a auzit de credinţa lor mare care a ajuns vestită în toate bisericile din Imperiul Roman; este o bună reputaţie de credincioşie faţă de Evanghelia lui Hristos, venită din partea unei biserici aşezate în chiar inima păgânului Imperiu Roman. Nu e de mirare atunci că Pavel doreşte să viziteze Roma, deşi până acum el ne spune că a fost împiedicat să o facă. Apostolul nu e încurajat doar de ce a auzit despre Biserica din Roma, el ştie şi că vizitând acea congregaţie va putea să-i încurajeze pe credincioşii de acolo. Din moment ce Pavel a fost chemat să fie un Apostol al Neamurilor, ţine de chemarea sa apostolică să păstorească acele congregaţii din grija sa. Deci, unul din motivele pentru care doreşte să meargă la Roma este să poată împărţi adunării de acolo daruri duhovniceşti care să întărească Biserica din Roma şi să confirme credinţa celor care se clatină. Dar motivul principal pentru care Pavel doreşte să meargă la Roma este să predice Evanghelia. Această Evanghelie a fost promisă mai dinainte în tot Vechiul Testament, dar ea se referă la Isus Hristos care, în ce priveşte natura Sa umană, este un urmaş al lui David, iar în virtutea învierii Sale din morţi a fost declarat Fiul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt.

După ce am trecut în revistă salutul lui Pavel şi comentariile sale personale adresate credincioşilor din Roma, ne întoarcem acum la textul din această dimineaţă pe care îl găsim în Romani 1:16-17, unde găsim prezentată declaraţia ce sintetizează întreaga scrisoare a lui Pavel. Deşi aceste două versete sunt într-un fel o continuare a remarcilor de deschidere din versetele 8-15, nu e nepotrivit să le însemnăm ca fiind declaraţia care, în multe privinţe, rezumă întreaga teologie a lui Pavel. De fapt, aceste două versete prezintă nu doar motivul pentru care Pavel este nerăbdător să ajungă la Roma, dar în ele Pavel declară în termeni foarte precişi tema organizatoare ce conferă unitate tuturor subiectelor ridicate în întreaga Epistolă către Romani şi care sunt prezentate în mai mare detaliu în capitolele ce urmează. Deşi Pavel se ocupă în Romani de un număr de probleme cu care s-au confruntat evreii şi neamurile din prima Biserică, în particular Biserica din Roma, toate aceste întrebări, toate aceste probleme îşi găsesc în cele din urmă răspunsul în modul în care păcătoşii evrei şi neevrei sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Iar pentru că aceste versete sunt un rezumat atât de concentrat al Evangheliei lui Pavel, ele au cu adevărat o importanţă mult disproporţionată faţă de lungimea lor. Pentru că în aceste două versete există atât de multă informaţie, haideţi să parcurgem această declaraţie expresie cu expresie şi chiar cuvânt cu cuvânt, pentru a scoate la iveală câteva din lucrurile pe care ni le spune Pavel aici.

Primul lucru pe care îl spune Pavel este că lui nu-i e ruşine de Evanghelie. De fapt, e nerăbdător să ajungă la Roma tocmai cu scopul precis de a predica Evanghelia. Dar, dacă Evanghelia este o aşa de mare ofensă pentru evrei, pentru greci şi pentru romani, ne-am gândi că Pavel ar trebui să fie ceva mai reticent în întreprinderea unei călătorii către chiar inima Imperiului Roman, unde să predice o Evanghelie care de mai multe ori l-a aruncat în închisoare şi a provocat revolte, un mesaj care dezbină familii. Charles Cranfield, în comentariul său la cartea Romani, ne aminteşte că aceste cuvinte reflectă, citez: "Recunoaşterea foarte sobră de către Pavel a faptului că Evanghelia este ceva de care, prin însăşi natura cazului, creştinii vor fi ispitiţi constant în această lume să se ruşineze." Pavel ştie foarte bine că ispita de a te ruşina de Evanghelie este inevitabilă, ţinând cont de continua ostilitate a lumii faţă de Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, ţinând cont de însăşi natura Evangheliei, de caracterul ei deloc impresionant în contrast cu cel atât de impresionant al lumii. Întotdeauna va exista ispita, din motive pure sau nu, de a adapta Evanghelia sau de a schimba Evanghelia pentru a înlătura ofensa din Evanghelie. Dar pentru a evita ofensa crucii şi pentru a face produsul mai atractiv noi trebuie să-i rotunjim muchiile şi să înlăturăm scandalul. Însă atunci când facem aşa, nu mai rămâne nimic din Evanghelie. Aceasta a fost ispita lui Pavel şi e şi ispita noastră.

Atunci de ce e Pavel atât de nerăbdător să predice un astfel de mesaj ofensator şi controversat? Motivul pentru care lui Pavel nu-i e ruşine de Evanghelie este foarte simplu. Evanghelia, definită prin moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Pavel ştie că Evanghelia este mijlocul hotărât de Dumnezeu prin care El Îşi cheamă poporul la credinţa în Isus Hristos. Prin urmare, în ciuda faptului că Evanghelia este un scandal, în ciuda faptului că Evanghelia pare o nebunie atât de mare pentru păgâni, Evanghelia este demonstrarea puterii lui Dumnezeu în salvarea păcătoşilor. Pentru că Evanghelia asigură singurul mijloc prin care păcătoşii, bărbaţi şi femei, pot fi eliberaţi de mânia unui Dumnezeu sfânt. De aceea Pavel poate vorbi despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu, acel dunamis al lui Dumnezeu, pentru mântuire.
Ideea că Dumnezeu îi poate mântui pe păcătoşi, pentru că ei nu se pot mântui singuri, este o temă proeminentă în toate scrierile lui Pavel. În 1Corinteni 1:18 Pavel spune aproape acelaşi lucru ca aici în Romani. "Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." Pavel e cât se poate de clar aici. Toată puterea mântuitoare, toată puterea pentru mântuirea oamenilor constă în puterea lui Dumnezeu manifestată în predicarea lui Hristos răstignit. O astfel de putere nu se găseşte şi nu se poate găsi în abilitatea naturală a oamenilor de a crede Evanghelia. Morţii nu se pot învia singuri. Pavel subliniază cu claritate aceeaşi idee şi în altă parte. În Efeseni capitolul 2, în primele cinci versete Pavel scrie: "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos." De asemenea, în Coloseni 2:13: "Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu Hristos." Pavel vrea să înţelegem că Dumnezeu acţionează asupra păcătosului pe când păcătosul este încă mort şi incapabil să creadă. Prin urmare, mesajul Evangheliei este mijlocul prin care Dumnezeu creează credinţa. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre propria sa chemare, împreună cu cea a credincioşilor din Roma. Dumnezeu i-a chemat prin Evanghelie. Ei au ascultat acea chemare atunci când au crezut. De fapt, în Romani 10:17 Pavel merge mai departe, făcând şi mai explicită această idee: "...credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos." Deci, predicarea Evangheliei este mijlocul ales de Dumnezeu prin care El creează credinţa. De aceea, aici în Romani 1:16 Pavel vorbeşte despre Evanghelie ca fiind manifestarea puterii lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.
Pentru că puterea şi mântuirea erau amândouă teme foarte proeminente în religia elenistică, o religie greacă, era foarte important ca Pavel să vorbească despre aceste idei, deoarece religiile păgâne erau atât de interesate şi preocupate de ele. Dar puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin experienţe religioase extatice. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă prin stări de conştienţă modificată. Puterea lui Dumnezeu nu se manifestă printr-o înţelepciune secretă. Puterea lui Dumnezeu este manifestată în cruce. Pentru că în acest mesaj Dumnezeu învie păcătoşii şi îi aduce la credinţa în Isus Hristos, ca să poată fi mântuiţi de mânia Lui.

Cum să devii mântuit este o temă foarte proeminentă printre evanghelicii americani contemporani. Dar eu cred că foarte puţin din ceea ce înţeleg contemporanii noştri atunci când vorbesc despre cum să devii mântuit are de-a face cu doctrina lui Pavel despre mântuire. Semnificaţia primară a cuvântului tradus prin "mântuire" în tot Noul Testament, soterion, este una escatologică. Gândiţi-vă în felul acesta. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care ne eliberează sau ne mântuieşte de mânia lui Dumnezeu care se va revărsa asupra întregii lumi prin judecată. Putem vedea acest lucru în faptul că în toate scrisorile lui Pavel verbul "a mântui" şi substantivul "mântuire" sunt folosite doar cu referire la relaţia omenirii cu Dumnezeu, un alt verb fiind folosit pentru a vorbi despre eliberarea dintr-o primejdie trecătoare, cum ar fi salvarea dintr-o clădire în flăcări. "Soterion", mântuire, este întotdeauna folosit cu referire la eliberarea de mânia lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Asta înseamnă că o parte a mântuirii o constituie eliberarea de mânia lui Dumnezeu. Găsim acest lucru prezentat cu claritate în toate scrisorile lui Pavel.
În 1Corinteni 5:5, cunoaşteţi pasajul în care Pavel vorbeşte despre disciplina bisericii şi despre excomunicarea celui care trăia cu nevasta tatălui său. Pavel spune: "...un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus." Mai târziu în cartea Romani, în Romani 5:9, Pavel scrie: "Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu." Iar în 1Tesaloniceni 5:8 citim: "Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii." În toate aceste versete a fi mântuit înseamnă a fi eliberat de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra lumii atunci când Domnul se va întoarce la sfârşitul veacurilor. Aceasta e ziua judecăţii. Este ziua învierii. Este ziua în care Dumnezeu re-creează cerurile şi pământul. Dar pentru poporul lui Dumnezeu este ziua mântuirii.
Dar acest cuvânt, mântuire, nu include doar eliberarea de judecata finală, el include şi restaurarea slavei pe care am avut-o şi pe care am pierdut-o prin cădere. În Filipeni capitolul 3 Pavel vorbeşte despre Hristos, Mântuitorul nostru. El spune: "Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile." Astfel, mântuirea atrage în parte după sine restaurarea noastră după chipul lui Însuşi Hristos, care ne mântuieşte prin puterea Lui. Iar asta înseamnă că mântuirea este legată în ultimă instanţă de glorificarea noastră. Ştim asta din Romani 8.

Dar, deşi de obicei despre mântuire se vorbeşte la timpul viitor, îl vedem pe Pavel vorbind despre mântuire şi la timpurile trecut şi prezent. În Romani capitolul 8 Pavel vorbeşte despre nădejdea noastră ca şi creştini: Şi el spune " Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi (timpul trecut). Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentrucă ce se vede, se mai poate nădăjdui?" Asta înseamnă că Hristos deja ne-a asigurat mântuirea noastră prin virtutea morţii şi învierii Sale. Pavel poate vorbi despre mântuirea noastră ca despre ceva ce deja a fost făcut pentru noi. Pentru că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru că El a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Noi am fost mântuiţi la cruce şi în mormântul din grădină. Şi acest termen apare la timpul prezent în 2 Corinteni 2:15. Pavel spune, "Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii (timpul prezent) şi printre cei ce sunt pe calea pierzării." Prin urmare, mântuirea poate fi folosită pentru a descrie nădejdea prezentă a credinciosului, aşteptarea şi lupta lui pe măsură ce se apropie ţelul spre care tânjeşte. Deci, pentru Pavel, mântuirea are o triplă semnificaţie. Asta înseamnă să fii mântuit. Despre mântuire se poate vorbi la timpul trecut, pentru că Dumnezeu ne-a asigurat deja mântuirea de mânia Sa prin lucrarea lui Isus Hristos pe cruce. În al doilea rând, mântuirea este posesiunea prezentă a fiecărui credincios creştin. Suntem chiar acum în Isus Hristos, prin credinţă, deşi tânjim după ziua când ne vom atinge scopul, care este răscumpărarea şi glorificarea trupurilor noastre. Iar, în al treilea rând, mântuirea finală e în viitor. Într-adevăr, când Isus Hristos va reveni în ultima zi, pentru noi El nu va fi un judecător mânios. Îl vom vedea ca pe un Mântuitor milostiv. Iar El, într-o clipă, ne va transforma din ţărână în glorie. Şi astfel, în acea glorioasă zi a mântuirii, vom fi răscumpăraţi pe deplin. Vom fi eliberaţi de toată vina şi de puterea păcatului, vom fi înviaţi cu aceeaşi slavă pe care a avut-o Însuşi Isus Hristos. La asta se referă Pavel atunci când vorbeşte despre Evanghelie ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Şi, din moment ce Dumnezeu face aceste lucruri prin Evanghelie şi numai prin Evanghelie, de aceea lui Pavel nu-i e ruşine de ea. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.

Ultimele cuvinte - "fiecăruia care crede" - sunt foarte importante. Mesajul crucii este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Acest mesaj îi cheamă pe toţi cei ce îl aud la credinţa în Isus Hristos. Iar cei ce cred atunci când se predică Evanghelia, demonstrează ceea ce Pavel numeşte "ascultarea credinţei". Evanghelia îi mântuieşte într-adevăr pe cei ce cred, dar numai pe aceia. Pavel nu vorbeşte aici despre cazuri excepţionale, cum ar fi ce se întâmplă cu copiii credincioşilor care mor înainte să vină la credinţă, şi aşa mai departe. Ideea subliniată aici de Pavel este că Evanghelia cheamă la credinţă. Iar cei ce ascultă de această chemare şi cred, sunt mântuiţi, în timp ce aceia care sunt chemaţi dar nu cred vor avea de înfruntat mânia lui Dumnezeu în judecată. De aceea e corect să spunem că cei ce resping Evanghelia sunt neascultători faţă de Dumnezeu.
Mai este un lucru aici care trebuie luat în considerare. În micul dar minunatul său comentariu la cartea Romani, scriitorul luteran suedez Andres Nygren subliniază un lucru foarte, foarte important. El scrie: "Evanghelia şi credinţa sunt de nedespărţit. De aceea, nu putem vorbi despre credinţă ca fiind ceva ce poate exista separat de Evanghelie. Credinţa nu e o stare a sufletului pe care trebuie să o aibă un om şi cu ajutorul căreia el să poată primi Evanghelia. Evanghelia e prima, ea creează credinţa şi o trezeşte în noi. Atunci când cineva aude Evanghelia şi e cucerit de ea, asta înseamnă credinţa. Credinţa nu vine înaintea Evangheliei şi nu e independentă de ea. Credinţa apare doar în urma întâlnirii unei persoane cu Evanghelia." Dacă Nygren are dreptate în ceea ce spune, şi eu nu mă îndoiesc că aşa e, atunci credinţa mântuitoare poate apare doar în urma predicării Evangheliei. Asta înseamnă că credinţa nu e contribuţia noastră la mântuire, nici nu e acea singură lucrare pe care Dumnezeu o cere de la noi pentru a fi mântuiţi. Dimpotrivă, credinţa este creată de Dumnezeu în inimile noastre prin predicarea crucii, care este puterea lui Dumnezeu. Şi totuşi, până la urmă, deşi credinţa este ceva ce Dumnezeu creează prin auzirea Evangheliei, în acelaşi timp, credinţa este răspunsul nostru personal, autentic şi intens, la promisiunea lui Dumnezeu de eliberare de mânia Sa, datorită libertăţii autentice pe care o restaurează Dumnezeu în noi prin puterea Evangheliei. Credinţa nu e o lucrare omenească. Credinţa nu face nimic. Credinţa primeşte ce ne oferă gratis Dumnezeu în Isus Hristos.

Deoarece mântuirea este promisă fiecăruia care crede, cuvântul "fiecăruia" de aici accentuează faptul că nu există deosebiri etnice când e vorba de promisiunea lui Dumnezeu referitoare la mântuire. Pavel continuă imediat, amintindu-ne foarte importanta realitate istorică a răscumpărării. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, mai întâi a iudeului, apoi a grecului. Bazându-ne pe cursul anterior de istorie a răscumpărării şi mântuirii, e incontestabil faptul că evreii au avut o prioritate distinctă în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a ales pe incaşi, nici pe azteci, nici pe mongoli, nici pe normanzi, franci sau saxoni ca să primească Scripturile şi între ei să se nască Mesia. Dumnezeu i-a ales pe evrei să fie acel popor prin care mântuirea avea să ajungă până la marginile pământului, inclusiv la neevrei. Într-adevăr, acest subiect este unul atât de important încât Pavel îi va dedica trei capitole întregi din Romani, capitolele 9-11, ca să trateze această întrebare presantă despre locul evreilor şi neevreilor în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. Dar aici, în Romani 1:16 Pavel se referă la faptul că Evanghelia a venit într-adevăr mai întâi la Israel, a fost predicată mai întâi lui Israel şi abia apoi a ajuns la cei dintre neamuri. Dar Pavel sugerează insistent că Israel va continua să ocupe un rol în planul lui Dumnezeu de răscumpărare. El va explica acest lucru mai pe larg în Romani 11, unde vorbeşte despre mântuirea întregului Israel.

Şi aşa ajungem la prima propoziţie din Romani 1:17. Aceste minunate şi foarte importante cuvinte: "Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu." Evanghelia, aşa cum am văzut de atâtea ori până acum (repet acest lucru pentru că vreau să devină a doua voastră natură), Evanghelia este mesajul lui Hristos răstignit pentru păcătoşi. Însă aici Pavel adaugă faptul foarte important că neprihănirea lui Dumnezeu se descoperă prin predicarea Evangheliei. Dacă ştiţi câte ceva despre Romani, atunci nu veţi fi surprinşi să aflaţi că semnificaţia expresiei "neprihănirea pe care o dă Dumnezeu" este absolut critică pentru înţelegerea corectă a Evangheliei lui Pavel. Şi, la fel ca orice afirmaţie critică, la fel ca orice verset critic din Romani, şi acesta este disputat cu aprindere şi necesită ceva mai multe explicaţii. Poziţia protestantă tradiţională afirmă simplu că, atunci când Evanghelia este predicată, Dumnezeu oferă păcătoşilor în dar un statut de neprihănire prin credinţă. Aceste cuvinte, "neprihănirea pe care o dă Dumnezeu", ar trebui traduse ca în NIV (Noua Versiune Internaţională), "o neprihănire de la Dumnezeu". De la Dumnezeu. Asta înţelegem atunci când vorbim despre îndreptăţirea doar prin har, numai prin credinţă, bazată pe fapta lui Hristos. La asta se gândea Luther atunci când a vorbit despre o neprihănire străină, adică o neprihănire care nu vine de la noi, ci ne este dată în dar de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Iar, pentru că verbul folosit aici este la timpul prezent, "este descoperită", înţelegem că ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu conferă o poziţie de neprihănire celor ce cred în ea. Acest statut de neprihănire se referă atât la achitarea de vinovăţia păcatului (adică acordarea verdictului "nevinovat"), cât şi la faptul că cel achitat în felul acesta este considerat într-o deplină conformitate cu o normă. În acest caz, este considerat ca fiind într-o ascultare perfectă de Legea lui Dumnezeu. Deci, acest statut de neprihănire este conferit de Dumnezeu tuturor celor ce se încred în Isus Hristos. La asta ne referim atunci când vorbim despre îndreptăţire. Când suntem îndreptăţiţi Dumnezeu ne consideră ca şi cum vina păcatului nostru a fost înlăturată. Suntem achitaţi şi suntem într-o deplină conformitate cu poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă rămânem încă păcătoşi. La asta se gândea Luther atunci când spunea despre creştini că sunt simul justus et peccator. Adică, suntem simultan îndreptăţiţi şi păcătoşi. Mai înseamnă şi că Pavel se referă la o declaraţie instantanee făcută de Dumnezeu în legătură cu un păcătos în lumina crucii, nu la un proces de transformare morală a păcătosului, aşa cum greşit şi înşelător învaţă Biserica Romano-Catolică. Dacă nu suntem clari în această privinţă, nu vom înţelege cu claritate Evanghelia.

În ultimii aproximativ 50 de ani, un număr tot mai mare de învăţaţi protestanţi au acceptat ideea că neprihănirea dată de Dumnezeu, la care se referă Pavel aici, nu se referă deloc la un statut conferit de Dumnezeu păcătosului, ci are legătură cu o activitate a lui Dumnezeu prin care Dumnezeu Îşi extinde suveranitatea Sa asupra întregii lumi prin Hristos. Conform acestei poziţii, expresia "neprihănirea pe care o dă Dumnezeu" trebuie înţeleasă ca "neprihănirea lui Dumnezeu". E obiectivă. E o neprihănire pe care o are Dumnezeu, nu pe care o dă Dumnezeu. În alte cuvinte, în Evanghelie Dumnezeu ne demonstrează că El este neprihănit. Atunci când Isus moare pe cruce, când El învie din nou dintre morţi, Dumnezeu îşi justifică scopurile pe care le are pentru poporul Israel. El ne arată că va scoate din rădăcini tot răul şi nedreptatea din întreaga creaţie. Deşi există un număr de argumente ridicate în susţinerea acestei poziţii, motivul principal pentru care ni se spune că trebuie să citim textul în acest fel este acela că Pavel a folosit în Romani această expresie exact în acelaşi fel în care a fost folosită în întreg Vechiul Testament în ceea ce este numit "iudaismul celui de-al doilea templu". Adică în iudaismul primului secol şi mai devreme. Într-adevăr, un număr de pasaje din Vechiul Testament fac legătura dintre neprihănirea lui Dumnezeu şi credincioşia Sa faţă de legământ şi faţă de întreaga creaţie. Astfel, citim din nou şi din nou că Pavel foloseşte expresia "neprihănirea lui Dumnezeu" în acelaşi fel în care o folosesc evreii pentru a se referi la dreptul suveran al lui Dumnezeu prin care îşi revendică întreaga creaţie, nu se referă la poziţia neprihănită a păcătosului.

Există un număr de motive pentru care ultima interpretare, aceea că neprihănirea lui Dumnezeu se referă la o activitate divină şi nu la poziţia neprihănită a păcătosului, nu e în concordanţă cu teologia lui Pavel. Există în acest sens câteva versete pe care pur şi simplu trebuie să le luăm în considerare. Luaţi, de exemplu, Romani 10 versetele 3-4, unde Pavel scrie despre compatrioţii săi evrei: "Întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea." În acest text Pavel spune în mod clar despre neprihănire, cel puţin despre acea neprihănire care îndreptăţeşte, că vine de la Dumnezeu şi este primită prin credinţă. El nu este ecoul Vechiului Testament şi nici al modului în care evreii din primul secol au înţeles neprihănirea. Dimpotrivă, Pavel corectează felul de gândire al evreilor, această neînţelegere a neprihănirii lui Dumnezeu, în lumina venirii lui Hristos. Exact acelaşi lucru îl găsim în Filipeni 3:9, un pasaj pe care probabil îl cunoaşteţi bine şi în care Pavel vorbeşte despre dorinţa de a fi găsit în Hristos. "...nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă." Din nou, neprihănirea despre care vorbeşte Pavel vine de la Dumnezeu prin credinţă. Nu vine prin ascultarea de Lege. Aceasta e ideea pe care o susţine Pavel şi pe care evreii au înţeles-o greşit. Citim apoi în 1Corinteni 1:30: "Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare." Din acest text reiese clar că neprihănirea pe care o dă Dumnezeu în dar prin credinţă este neprihănirea lui Isus Hristos, care este neprihănirea noastră. Aceste texte, cred eu, că vorbesc nu doar despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind statutul păcătosului, dar în chiar următoarele cuvinte din Romani 1:17 Pavel va vorbi despre această neprihănire, care este descoperită în evanghelie, ca şi ceva care vine la noi - prin ce? - prin credinţă. Mi se pare că acest argument este foarte decisiv în favoarea interpretării protestante istorice. Însuşi faptul că scriitorii Vechiului Testament vorbesc despre neprihănirea lui Dumnezeu ca fiind o activitate divină are perfectă logică atunci când ne gândim la ce face Dumnezeu acum pentru păcătoşi în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu îndreptăţeşte oamenii păcătoşi declarându-i neprihăniţi prin înlăturarea păcatului şi achitarea lor. De unde rezultă că Dumnezeu îi socoteşte pe păcătoşi neprihăniţi şi o face în dar. Apoi îi uneşte cu Persoana Fiului Său prin credinţă, Cel ce a murit pentru ei, a fost înviat pentru îndreptăţirea lor şi în El, ni se spune, ei au viaţa veşnică.

Prin urmare, în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu. O neprihănire despre care Pavel spune că este prin credinţă, de la început la sfârşit. În mod literal, în textul din limba greacă, citim "din credinţă şi în credinţă", sau "din credinţă către credinţă". Ideea esenţială este că neprihănirea dată de Dumnezeu este descoperită ori de câte ori se predică Evanghelia iar scopul acestei Evanghelii este credinţa şi darul neprihănirii. Pavel accentuează faptul că acest statut de neprihănire, acordat prin credinţă şi în credinţă nu vine din altă sursă, decât credinţa. Asta înseamnă că prima expresie, "prin credinţă", este întărită de a doua expresie, "care duce la credinţă", şi este în multe privinţe foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem atunci când vorbim despre sola fide, numai prin credinţă. Credinţa este singurul mod, singura cale prin care poate fi primit de la Dumnezeu darul neprihănirii. De aceea, ca să concluzionăm tot ce am spus până acum, eu îl înţeleg pe Pavel spunând că, ori de câte ori este predicată Evanghelia, Dumnezeu descoperă un statut de neprihănire ca un dar oferit gratuit păcătoşilor prin credinţă şi prin nimic altceva, în special nu prin fapte.
Pavel susţine acest lucru citând din Habacuc 2:4, care a fost o parte a lecţiei noastre din Vechiul Testament, atunci când spune: "...după cum este scris: 'Cel neprihănit va trăi prin credinţă.'" În profeţia originală din Habacuc, Habacuc vorbea referindu-se la evreii care vor supravieţui datorită credincioşiei lor faţă de Yahweh, în timp ce păgânii din jurul lor vor pieri, vor muri de mâna duşmanilor lor. Dar Pavel interpretează aceste cuvinte (sau mai bine zis reinterpretează aceste cuvinte) în lumina venirii lui Hristos, arătând că toţi cei ce cred în Hristos atunci când se predică Evanghelia primesc o neprihănire de la Dumnezeu şi vor trăi. Altfel spus, vor lua parte la viaţa din veacul viitor, chiar şi acum în prezent. Trebuie să înţelegem că Pavel spune simplu că cel făcut neprihănit prin credinţă va trăi; adică va poseda viaţa veşnică. După ce au fost achitaţi de crimele lor, vinovaţii nu vor muri, aşa cum merită. Dimpotrivă, din cauza statutului lor de neprihăniţi, ei vor trăi. Nu trebuie să se teamă de ziua judecăţii, care pentru ei este ziua mântuirii. Acesta e motivul pentru care în cruce şi numai în cruce este manifestată puterea lui Dumnezeu. Când este predicată crucea, morţii învie. Vinovaţii sunt achitaţi. Ei sunt eliberaţi de mânia lui Dumnezeu care va veni asupra întregii lumi.

În concluzie, cu ce rămânem din acest pasaj foarte important din Sfânta Scriptură? Primul lucru pe care trebuie să îl spunem este că, la fel ca Pavel, nu trebuie niciodată să ne fie ruşine de Evanghelie, în ciuda ispitelor mari. Da, mesajul crucii este un scandal. Da, crucea este o nebunie pentru greci, e o piatră de poticnire pentru evrei. E cel puţin la fel pentru americani. Şi, din păcate, pentru o mare parte a evanghelicilor Evanghelia este un mesaj despre cum Dumnezeu se face acceptabil pentru păcătoşii cu o neprihănire proprie, nu despre modul în care Dumnezeu îi face pe păcătoşi acceptabili în faţa Lui. Deşi predicatorii, învăţătorii şi evangheliştii au tot dreptul să fie la curent cu cultura din jurul lor şi să comunice Evanghelia în termenii acestei culturi, nu avem niciodată dreptul să schimbăm Evanghelia pentru a ne acomoda acestei culturi. Puterea lui Dumnezeu se descoperă atunci când se predică Evanghelia, nu atunci când slujitorii lui Dumnezeu încearcă să distreze mulţimea, să fie la modă, să fie relevanţi sau să se îngrijească de nevoile ascultătorilor. Până când Biserica lui Hristos nu îşi recuperează încrederea în predicarea crucii, nu vom avea niciodată o Biserică sănătoasă. Nu vom vedea niciodată o Biserică sănătoasă şi nici nu vom fi martorii unei reforme autentice. De aceea, haideţi să dorim cu sinceritate şi să ne rugăm fierbinte ca să urmăm exemplul lui Pavel iar nouă, atât ca şi credincioşi individuali în mărturia noastră înaintea prietenilor şi familiilor noastre nemântuite, cât şi ca biserică în comunitatea noastră, să nu ne fie niciodată ruşine de Evanghelie. Pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede iar predicarea acestei Evanghelii este mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte păcătoşii.

O ultimă aplicaţie este aceea că trebuie să înţelegem foarte clar natura Evangheliei lui Pavel. Cuvintele şi expresiile folosite aici de Pavel, uneori prepoziţii, alteori verbe, sunt serioase, ele contează, şi trebuie să le înţelegem foarte bine pentru că, atunci când Evanghelia, care este mesajul că Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, când este predicat acest mesaj, Dumnezeu conferă un statut de neprihănire tuturor celor ce renunţă la propria lor neprihănire şi o primesc pe aceea oferită nouă de Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, adică neprihănirea desăvârşită a lui Hristos Însuşi. În Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu tuturor celor ce cred, indiferent că sunt evrei sau neevrei. Când este predicată această Evanghelie, vedem o demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care dă viaţă, creează credinţă şi îi eliberează de ziua judecăţii viitoare pe toţi cei ce se încred în Isus Hristos. Pentru că în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire fără de care nici unul dintre noi nu vom vedea vreodată cerul. Dar, dacă credem promisiunea lui Dumnezeu că ne va salva de mânia ce va veni, Dumnezeu ne priveşte acum ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată şi ca şi cum am fi ţinut poruncile Lui într-un mod desăvârşit. Pavel le-a spus corintenilor că mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, ea este puterea lui Dumnezeu. Pentru că în mesajul crucii este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, o neprihănire care îl transformă pe cel mai mare păcătos într-un om la fel de neprihănit ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără păcat.

Haideţi să ne rugăm. Dumnezeul nostru milostiv şi Tată ceresc, cu toţii ne regăsim în comentariile lui Pavel despre cei ce se ruşinează de Evanghelie. De aceea, Dumnezeul nostru milostiv, Te rugăm ca să nu ne mai ruşinăm niciodată de cruce, pentru că ştim că în mesajul lui Hristos răstignit este descoperită neprihănirea Ta. Îţi mulţumim şi Te lăudăm, o Doamne, pentru că ne-ai adus la viaţă. Ţi-ai demonstrat puterea în mijlocul nostru. Ai promis că ne vei elibera de ziua cea mare a mâniei ce va veni. Ne-ai oferit în dar neprihănirea scumpului Tău Fiu. Ai creat credinţă în inimile noastre, acolo unde era doar păcat, unde era doar necredinţă, unde era doar împotrivire. De aceea Îţi dăm Ţie, Dumnezeul nostru milostiv, toată lauda, slava şi onoarea. Pentru că ne rugăm în Numele scumpului tău Fiu, Isus Hristos, neprihănirea noastră. Amin.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice