Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

Bunătatea lui Dumnezeu

(Psalmul 62:1-12, Romani 2:1-16)

Dr. Kim Riddlebarger


Pavel spune că neamurile stau condamnate înaintea Dumnezeului lui Israel. Deşi neamurile nu făceau parte din legământul lui Dumnezeu cu Israel, cu toate acestea Dumnezeu se descoperă oricărui om prin ce a creat, astfel încât nici un bărbat şi nici o femeie nu se poate dezvinovăţi. Prin contactul cu creaţia, prin ceea ce noi numim revelaţia generală, toţi bărbaţii şi toate femeile ştiu că Dumnezeu există şi că El posedă atributele divinităţii. Dar, din cauza păcătoşeniei umane, ei înăbuşă în mod inevitabil această cunoaştere a lui Dumnezeu în nelegiuire şi schimbă adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Neacordându-I lui Dumnezeu mulţumirea şi lauda care I se cuvin, Dumnezeu îi lasă în voia consecinţelor păcatului lor. În Romani 1, versetele 18-32, Pavel a descris această spirală descendentă a păcătoşeniei umane, care se manifestă în mai multe feluri, inclusiv prin homosexualitate şi diversele păcate prezentate în versetele 28-32. Înainte ca Pavel să încheie lista acuzaţiilor aduse neamurilor, nimeni nu mai rămâne în picioare. Cu toţii stăm condamnaţi înaintea lui Dumnezeu. Suntem vinovaţi de toate capetele de acuzare.

Dar Pavel n-a terminat. De fapt, începând cu Romani 1:18-32, textul nostru de data trecută, şi continuând până în Romani 3:20, Pavel se ocupă de păcătoşenia rasei umane, atât evrei cât şi neamuri. Nu poate exista vestea bună a Evangheliei fără vestea rea a păcatului omenesc. Nu putem începe să înţelegem şi nu putem începe să apreciem ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Persoana lui Isus Hristos, dacă nu înţelegem gravitatea şi consecinţele păcatelor noastre. Pentru că, atunci când Hristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său mânia lui Dumnezeu împotriva tuturor încălcărilor Legii Sale sfinte. Astfel, în mesajul lui Hristos răstignit, Evanghelia, vedem că Dumnezeu este sfânt şi că El trebuie să pedepsească fiecare infracţiune împotriva Legii Sale. Fie Hristos suferă pentru noi şi în locul nostru, fie noi înşine va trebui să înfruntăm mânia lui Dumnezeu în acea zi a judecăţii spre care chiar acum ne indică predicarea Evangheliei. Pentru că, atunci când este predicată Evanghelia, avem descoperirea simultană a darului gratuit al îndreptăţirii din partea neprihănirii Sale, cât şi o descoperire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului.
În Romani 1:18-32 Pavel oferă această evaluare sumbră a statutului neamurilor, adică a acelora ce sunt despărţiţi de linia legământului. Începând cu Romani 2:1 şi continuând până în Romani 3:8, Pavel le aminteşte evreilor, celor ce sunt descendenţii biologici ai lui Avraam, că ei nu sunt cu nimic mai buni decât neamurile. Şi asta în ciuda faptului că ei au fost aleşi de Dumnezeu să fie mijlocul prin care El va da întregii lumi Scripturile şi pe Mesia.

Pentru a demonstra efectiv că evreii sunt la fel de vinovaţi ca şi neamurile, Pavel tratează mai multe teme de care se foloseşte pentru a expune siguranţa de sine a acelor evrei care se considerau scutiţi de judecata lui Dumnezeu prin simplul fapt că ei au fost aleşi de Dumnezeu să fie mijlocul prin care El va binecuvânta întreaga lume. De aceea, în Romani 2:1-11, Pavel trebuie să se ocupe mai întâi de această problemă a propriei neprihăniri. Deşi evreii condamnă modul de viaţă al neamurilor, şi asta pe bună dreptate, totuşi ei trebuie întrebaţi: nu cumva şi voi faceţi tocmai acele lucruri pe care le condamnaţi în alţii? Apoi, în versetele 12-16, Pavel menţionează pentru prima dată Legea, cele Zece Porunci. Pavel susţine ideea că simpla cunoaştere a Legii nu protejează în nici un fel pe cineva de judecata lui Dumnezeu. De fapt, chiar opusul este adevărat. Cunoaşterea Legii expune şi mai mult păcătoşenia noastră. Şi, aşa cum va continua Pavel să spună în Romani 2:13, cei ce cunosc poruncile lui Dumnezeu sunt obligaţi să le împlinească.
De asemenea, în aceste versete Pavel vorbeşte despre cunoaşterea înnăscută sau naturală a lui Dumnezeu, avându-şi originea în faptul că Legea lui Dumnezeu este scrisă pe fiecare inimă umană, pentru că toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, chiar dacă Neamurile nu au făcut parte din istoria legământului harului, cu toate acestea şi ele cunosc poruncile lui Dumnezeu, pentru că aceste porunci sunt scrise pe inima omului şi pentru că şi ei fac parte a legământului faptelor, pe care Dumnezeu îl face cu întreaga creaţie. De fapt, un astfel de legământ al faptelor este un element esenţial al relaţiei dintre Creator şi creaţia Sa. Pentru că toate făpturile create au datoria să asculte de Creatorul lor, aşa cum e şi drept de altfel.
Apoi, cu voia Domnului, în următoarele Zile ale Domnului ne vom ocupa şi de alte subiecte, cum ar fi ipocrizia evreilor în versetele 17-24, cât şi modul greşit în care au înţeles evreii circumcizia, sau tăierea împrejur, în versetele 25-29, înainte să vedem care este de fapt valoarea acestor lucruri în versetele 1-8 din capitolul 3.

Ne îndreptăm acum spre prima parte a textului nostru, primele 11 versete din Romani 2. Faptul că Pavel se adresează evreilor şi nu neamurilor reiese clar din schimbarea de subiect din versetul unu. "Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri." Comentatorii s-au străduit mult să explice legătura dintre această secţiune şi cea precedentă, dar eu cred că această legătură este destul de evidentă. Cu siguranţă, cititorii evrei ai lui Pavel erau de acord cu fiecare critică pe care Pavel tocmai a adus-o împotriva păgânilor dintre neamuri. De fapt, aproape că îi poţi auzi pe creştinii evrei din Roma aclamându-l pe Pavel pe măsură ce el listează acuzaţiile pe care Dumnezeu le aduce împotriva neamurilor. Problema e că Pavel nu se opreşte la neamuri. Această schimbare de subiect din capitolul 2 înseamnă că el continuă şi se adresează evreilor.
Există multe ecouri în Romani capitolul 2, în aceste prime 16 versete, din aşa-numita "Carte a Înţelepciunii". Cartea Înţelepciunii, cunoscută şi sub numele de "Înţelepciunea lui Solomon", este o carte evreiască apocrifă, scrisă înainte de Hristos şi cu care cititorii lui Pavel erau foarte familiari. Există un număr de ecouri sau reflexii din Cartea Înţelepciunii în toată această secţiune din Romani, cât şi în cea precedentă. De aceea, e clar că Pavel se referă la evrei, deşi el nu-i menţionează în mod explicit până în versetul 12.

Lucrul semnificativ în legătură cu aceasta este că Pavel foloseşte tocmai acele cuvinte pe care evreii le foloseau împotriva neamurilor pentru a susţine ideea că evreii fac exact aceleaşi lucruri de care îi acuză pe cei dintre neamuri. Prin urmare, evreii sunt exact la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. La fel ca neamurile pe care le acuzau cu atâta făţărnicie. Astfel, atunci când evreii îl aclamă pe Pavel pentru că prezintă lipsa de evlavie a neamurilor, ei trebuie să fie foarte atenţi, pentru că Dumnezeu îi va măsura după acelaşi standard pe care îl folosesc ei ca să măsoare neamurile. În acest fel, ipocrizia este expusă într-o aşa de mare măsură încât Pavel poate scrie: "Voi, evreii, nu vă puteţi dezvinovăţi." Pentru că cei ce îi judecă pe cei dintre neamuri fac exact aceleaşi lucruri pe care le condamnă în alţii. Că aşa stau lucrurile se poate vedea clar din versetele 2 şi 3, unde Pavel scrie: "Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?"
Deci, evreii din Roma care acuză cu atâta făţărnicie neamurile pot aduce această judecată doar pe baza aparenţelor exterioare. Însă Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile. El judecă, nu pe baza aparenţelor, ci pe baza cunoaşterii absolute şi infailibile a faptelor. Nici un secret nu rămâne ascuns de Dumnezeu. Asta nu înseamnă doar că va exista o judecată finală, ci şi că Judecătorul vede tot şi cunoaşte tot, spre deosebire de oamenii păcătoşi care pot pronunţa cu făţărnicie sentinţe asupra altora, deşi ei nu se găsesc în poziţia să-i judece pe alţii.

În versetul 4 Pavel introduce subiectul pocăinţei, atunci când îl întreabă pe cititorul său evreu: "Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Pentru că evreul se credea fără păcat în această privinţă, până acum el n-a considerat că are nevoie de pocăinţă. Pentru că Dumnezeu este bun, tolerant şi răbdător, oricine crede în mod greşit că este deasupra judecăţii nu a înţeles că de fapt Dumnezeu este bun, tolerant şi răbdător chiar cu acea persoană. De aici rezultă că evreii ajung să-şi bată joc de bunătatea, toleranţa şi răbdarea lui Dumnezeu atunci când nu reuşesc să înţeleagă că Dumnezeu demonstrează toate acestea pentru ei. Evreul îl judecă cu făţărnicie pe neevreu, fără să ştie că de fapt Dumnezeu este bun tocmai cu evreul.
Mulţi oameni sunt foarte confuzi în legătură cu subiectul pocăinţei. Cei influenţaţi de spiritul trezirilor religioase, în special oamenii ca Charles Finney, definesc pocăinţa ca fiind încetarea imediată a unor păcate. Dar această definiţie nu e corectă. În esenţă, pocăinţa este o schimbare a minţii, o schimbare în gândire. În mod specific, în ce priveşte păcatul. Păcătosul nu mai consideră trăirea în păcat o opţiune atractivă. Faptele păcătoase sunt văzute ca un lucru rău şi sunt de-acum respinse. Dar, pe lângă aspectul negativ al pocăinţei, întoarcerea de la păcat, există şi un element pozitiv, întoarcerea către noua viaţă în Hristos. Astfel, pocăinţa nu este o simplă părere de rău pentru păcat ci o schimbare de direcţie care are ca rezultat părăsirea păcatului. De aceea vorbesc creştinii reformaţi despre pocăinţă ca fiind un rod al credinţei. Pentru că, dacă cineva îşi pune credinţa în Isus Hristos şi este îndreptăţit, acea persoană se va întoarce de la păcat şi va căuta iertarea şi curăţirea - lucruri care fac parte din acest proces de sfinţire.

Dar nu cumva să credeţi că noi suntem îndreptăţiţi prin această întoarcere de la păcat. Noi suntem îndreptăţiţi doar prin credinţa în Isus Hristos, care este neprihănirea noastră. Această lipsă a pocăinţei este cea care aduce cu sine groaznicele consecinţe prezentate acum în versetul 5. "Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu." Din cauza aceluiaşi păcat uman care infectează neamurile, evreii au devenit împietriţi. Cuvântul folosit aici pentru împietrire este un termen din care avem cuvântul modern "scleroză". E un cuvânt aplicat lui Israel în Septuaginta, în Deuteronom 9. Înseamnă o împietrire, o întărire a inimii. Evreii nu vor nici să se pocăiască, asta însemnând că nu le pare rău pentru faptele lor şi refuză să se întoarcă de la ele. Ei continuă în păcatul lor. Din cauză că aşa stau lucrurile, evreii adună de fapt mânie împotriva lor înşişi în ziua judecăţii. Cuvântul folosit pentru "a aduna" este unul pitoresc, aşa cum spune un comentator, şi are legătură cu ideea de acumulare a bogăţiilor pe toată durata vieţii. Numai că de data asta nu e vorba de bogăţie, ci de mânie. În alte cuvinte, împietrirea inimii este demonstrată de lipsa pocăinţei. Acesta e motivul pentru care păcatul uman are consecinţe atât de grave, pentru că, dacă nu ne pocăim, vina noastră creşte pe zi ce trece. Chiar dacă Evanghelia este predicată şi vedem bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi atunci când El Îşi varsă mânia asupra Fiului Său ca să-i salveze pe oameni de mânia ce va veni, celor ce nu cred promisiunea şi nu se întorc de la păcatele lor li se aminteşte prin acelaşi mesaj cât de serios priveşte Dumnezeu păcatul şi că El trebuie să-l pedepsească, şi o va face. De aceea, în loc să adune bogăţii, cei ce nu se pocăiesc adună de fapt mânia lui Dumnezeu pentru ziua judecăţii. În acea zi se va descoperi judecata neprihănită a lui Dumnezeu, pentru că El judecă după adevăr, nu după neprihănirea pe care cred oamenii păcătoşi că o au.

În versetul 6, un pasaj foarte important, Pavel expune principiul elementar ce stă la baza modului în care Dumnezeu lucrează cu rasa lui Adam, manifestat mai întâi în legământul faptelor, iar apoi republicat în legământul de pe Sinai, unde Dumnezeu i-a dat lui Israel cele Zece Porunci. Principiul e foarte simplu şi e fundamental. Există binecuvântare pentru ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi există blestem pentru neascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Pavel va explica şi va elabora acest principiu în versetele 7-11. Dar principiul binecuvântare-blestem este prezentat foarte clar în versetul 6. "Dumnezeu 'va răsplăti fiecăruia după faptele lui.'" Pavel citează din Psalmul 62:12, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, şi explică foarte clar aici un lucru peste care s-ar putea foarte uşor să trecem fără să-l observăm. E vorba aici de o chestiune personală, nu de o pedeapsă colectivă. Dumnezeu va răsplăti fiecărei persoane, fiecăruia dintre ascultătorii lui Pavel, fiecăruia dintre noi, individual, după ceea ce am făcut. Ideea că atât evreii cât şi neamurile vor fi judecaţi după faptele lor se găseşte în tot Vechiul şi Noul Testament. Eu am numărat peste 20 de texte. Nu putem scăpa de faptul că va veni o judecată şi că vom fi judecaţi cu toţii după faptele noastre. Iar standardele după care vom fi măsuraţi sunt acelea scrise în inimile noastre sau acelea descoperite în Scripturi (legământul faptelor sau cele Zece Porunci).

Desigur, întrebarea presantă pentru ascultătorii lui Pavel din Roma este: "Dacă Dumnezeu ne va judeca după faptele noastre, oare ce am făcut cu ce ne-a încredinţat Dumnezeu?" E o întrebare foarte semnificativă în special pentru evreii din adunare, în lumina faptului că Dumnezeu le-a dat Legea Sa, care e codificarea în scris a ce fusese scris mai înainte pe inima omului. De aceea, în mod indirect dar cu mare putere, Pavel accentuează problema. Am câştigat răsplata promisă pe baza condiţiei ascultării sau merităm blestemul care ne ameninţă pentru că n-am fost ascultători? Ca să ne ajute să răspundem la această întrebare, Pavel devine ceva mai specific. Cei ce vor primi binecuvântarea sunt descrişi în versetul 7. "Va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea." Cei ce merită blestemul sunt definiţi în versetul 8: "Va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire."
Foarte simplu. Răsplăţile şi blestemele sunt descrise şi în versetele următoare. În versetul 9, Pavel scrie despre cei ce fac răul, "Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec..." Din moment ce evreilor le-a fost dată Legea lui Dumnezeu, ei sunt pasibili de judecată înaintea neamurilor cărora nu le-a fost dată Legea. În acelaşi fel, binecuvântarea este explicată în versetul 10. "Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec."
Prin urmare, deşi evreii au o prioritate istorică a răscumpărării, şi prin urmare o mai mare responsabilitate, realitatea este că, deoarece legământul faptelor a fost încheiat de Dumnezeu cu Adam în numele întregii rase umane, acest legământ este universal. Se aplică tuturor bărbaţilor şi tuturor femeilor, indiferent dacă sunt evrei sau dintre neamuri. Pavel ne aminteşte acest adevăr în versetul 11, unde ne scrie: "Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului."

N-ar trebui să ne surprindă faptul că semnificaţia acestor versete este disputată cu mare aprindere. Unii cred că lucrurile pe care le spune Pavel aici despre binecuvântarea pentru ascultare şi blestemul pentru neascultare sunt în contradicţie cu declaraţiile sale din alte pasaje referitoare la mântuirea prin har, prin credinţă. Alţii cred că situaţia descrisă aici este una ipotetică, acestea sunt condiţiile care s-ar aplica dacă Dumnezeu n-ar fi îndurător. Mai sunt alţii care înţeleg că acest pasaj se aplică acelor creştini care au fost deja îndreptăţiţi. Argumentul adus în sprijinul acestei poziţii este că, deşi suntem mântuiţi prin neprihănirea lui Hristos, cu toate acestea noi vom fi judecaţi după faptele noastre ca şi creştini, iar aceste fapte menţionate aici de Pavel sunt expresia credinţei noastre. Sau, aceste cuvinte se referă la o demonstrare a puterii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne face să fim ceea ce ne-a declarat că suntem atunci când am fost îndreptăţiţi, şi anume făpturi noi.

În ciuda diverselor grade de popularitate, toate aceste interpretări eşuează lamentabil, pentru că nu există nici o dovadă aici că Pavel se contrazice singur sau că vorbeşte despre vreo situaţie pur ipotetică. Problema cu toate aceste interpretări este că ele se aplică într-un sens la persoane deja îndreptăţite. Neajunsurile acestor păreri sunt atât de evidente încât sunt surprins să constat cât de mulţi sunt cei ce nu le observă. Dacă aceste interpretări ar fi adevărate, cum măsurăm cu exactitate binele şi răul de care vorbeşte Pavel? Atunci când vorbeşte despre stăruinţa în facerea binelui pentru a câştiga viaţa veşnică, la ce se referă oare? Cranfield, un comentator foarte raţional şi echilibrat, spune că această expresie în limba originală trebuie înţeleasă ca "o perseverenţă constantă în fapte bune". În regulă. Cât de perseverent trebuie să fiu eu în fapte bune ca să câştig viaţa veşnică? Să-mi spună cineva, vă rog. Şi cum este câştigarea vieţii veşnice o exprimare a credinţei? Câte fapte bune trebuie să fac pentru a fi răsplătit? Să-mi spună cineva, vă rog, ca să le pot face. Dacă aceste versete se referă la cineva care este îndreptăţit, cum mai poate câştiga acea persoană viaţa pe care o are deja? Amintiţi-vă, în Predica de pe Munte Isus ne-a spus că, pentru a câştiga o viaţă aşa cum este cea descrisă aici, trebuie să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru din ceruri este desăvârşit. Aceste cuvinte ridică ştacheta la o înălţime considerabilă. Iar ca să spunem că Pavel vorbeşte aici despre noua ascultare a unui creştin este o nepotrivire clară cu restul contextului.
Nu, Pavel nu vorbeşte despre creştini. El vorbeşte despre condamnarea evreilor şi a neamurilor. Mai mult, discuţia de aici este o problemă aşa de mare pentru că nu numai binecuvântarea este în joc aici. Cum rămâne cu blestemul? De câte ori trebuie să resping adevărul, sau de câte ori trebuie să cedez în faţa dorinţelor păcătoase pentru a primi blestemul? Să-mi spună cineva, vă rog. Această interpretare foarte greşită a principiului binecuvântării şi blestemului prezentat de Pavel nu numai că ridică întrebări foarte dificile din punct de vedere pastoral, ea cu certitudine nu se încadrează în ce urmează în următoarele versete, nici în ce citim în restul epistolei către Romani. Şi oare problema pe care o aveau evreii cărora le scria Pavel nu era cumva tocmai aceea că aveau impresia greşită că perseverau în fapte bune şi că ei evitau toate relele pe care le făceau neamurile? Exact această atitudine spune Pavel că izvorăşte dintr-o inimă împietrită şi care nu vrea să se pocăiască. Aşa se explică de ce mânia lui Dumnezeu se adună împotriva lor, dacă nu se pocăiesc.

Cea mai bună interpretare a acestor versete este şi cea mai simplă. Aceasta ia comentariile lui Pavel cu semnificaţia lor evidentă. Dumnezeu răsplăteşte ascultarea de poruncile Sale şi aduce blestemul peste cei ce nu ascultă de poruncile Sale. Dumnezeu va da fiecăruia după ce a făcut. E foarte simplu. Din acest motiv, întrebarea critică nu poate rămâne fără răspuns. Cine dintre noi a perseverat în fapte bune, aşa cum ar fi trebuit să o facă? Răspunsul este: nimeni. Cine dintre noi nu a ascultat de adevăr şi a făcut răul? Răspunsul este: toţi. Ideea esenţială prezentată de Pavel în Romani 3:21 şi în continuare este că, totuşi, Dumnezeu ne va binecuvânta cu viaţă veşnică, pentru că există Cineva care a împlinit cu adevărat toate cerinţele legământului faptelor, care a ascultat de cele Zece Porunci şi a câştigat binecuvântarea lui Dumnezeu. Există Cineva care a evitat răul în fiecare clipă a vieţii Sale. De fapt, începând cu Romani 3:21 Pavel ne va spune cum se face că Dumnezeu mântuieşte evreii păcătoşi şi neamurile păcătoase, deşi nici unul dintre ei nu a câştigat răsplata, dimpotrivă, fiecare dintre ei merita blestemul. Răspunsul nu poate fi găsit în ascultarea noastră, nici chiar în acea nouă ascultare care izvorăşte din unirea noastră cu Hristos. El trebuie căutat în neprihănirea lui Dumnezeu. Acea neprihănire care este descoperită ca un dar pentru toţi cei ce cred în Isus Hristos prin predicarea Evangheliei. Pentru că în Evanghelie Dumnezeu ne dă în dar tot ce cere de la noi prin Lege. Această deosebire dintre Lege şi Evanghelie, atât de clar prezentată aici în versetele 7-10 nu este nici pe departe o invenţie a lui Martin Luther. E o distincţie făcută de Apostolul Pavel şi întreaga înţelegere a cărţii Romani depinde de aceasta.

În versetele 12-16 ajungem la un nou paragraf şi la o nouă serie de acuzaţii pe care le aduce Pavel evreilor, în care menţionează pentru prima oară Legea cu scopul de a arăta că simpla cunoaştere a Legii nu îl protejează pe cineva de judecata lui Dumnezeu. Versetul 12 este clar legat de versetul 11, ca o explicaţie a faptului că Dumnezeu nu are favoriţi. "Căci (cuvântul lipseşte în NIV, dar există în original) toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege." Menţinând distincţia pe care a făcut-o în versetele precedente, cei fără Lege sunt neamurile, iar cei sub Lege sunt evreii. Prin urmare, ori de câte ori Pavel foloseşte termenul "Lege" în cartea Romani, eu înţeleg că se referă la cele Zece Porunci. Chiar dacă cei dintre neamuri nu au făcut niciodată parte din legământul lui Dumnezeu cu Israel, totuşi ei sunt consideraţi păcătoşi. Pavel ne va spune de ce în versetele 14-15. Dar Israel, care a primit Legea, va fi judecat după Lege. E de-ajuns să spunem că motivul pentru care evreii şi neamurile se găsesc în prezent sub mânia lui Dumnezeu este că nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu, scrise atât în inimile lor cât şi pe tablele de piatră.

În versetul 13 ni se arată clar că judecata evreilor şi a neamurilor are loc după principiul binecuvântării şi blestemului, prezentat în versetul 6. "Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi." Pavel nu poate fi mai clar de-atât. Cei ce ascultă de Lege vor fi declaraţi neprihăniţi iar cei ce nu o ascultă nu vor fi declaraţi neprihăniţi. Pavel se va referi din nou la această idee după ce va termina de tratat păcătoşenia umană, atunci când scrie în Romani 3:9-12: "Fiindcă am dovedit (referindu-se la acest text) că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: 'Nu este (decât un număr mic... nu) nici un om neprihănit (iar în caz că n-am priceput, Pavel accentuează), nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. (Unii s-au abătut... nu) Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.'"
Din aceste comentarii în Romani 3 reiese clar că, atunci când Pavel rezumă acuzaţiile pe care le-a adus atât evreilor cât şi neamurilor, el crede că nimeni, nici dintre evrei, nici dintre neamuri, nu a făcut binele şi nu a ascultat de Lege ca să fie îndreptăţit şi să primească viaţa veşnică. De aceea, în aceste versete Pavel nu poate vorbi despre ceea ce un comentator numeşte "începutul ascultării recunoscătoare a unei persoane care priveşte la Dumnezeu cu credinţă". Pavel afirmă cât de clar poate că cei ce ascultă de Legea lui Dumnezeu vor fi declaraţi neprihăniţi iar cei ce nu fac aşa, nu vor fi. Prin urmare, pentru ca cineva să poată primi îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu, acea persoană trebuie să asculte de Legea lui Dumnezeu, şi în această privinţă nu poate exista compromis. Asculţi de poruncile lui Dumnezeu sau eşti nimicit. Şi, aşa cum spune bunul nostru prieten Rod Rosenbladt, "La examenul final pentru viaţa veşnică, Dumnezeu nu te va nota în funcţie de performanţele celorlalţi."
Acesta e motivul pentru care declaraţia lui Pavel din Romani 1:16-17 e o veste atât de bună. Pentru că, în Evanghelie, Dumnezeu oferă în dar o îndreptăţire păcătoşilor care merită să fie pedepsiţi pentru că nu au făcut binele. Într-adevăr, Pavel tocmai ne-a spus că, atunci când ne evaluăm după standardul lui Dumnezeu care este Legea, nici unul nu va fi îndreptăţit. Cine dintre noi a făcut binele, ca să câştige binecuvântarea vieţii? Pavel spune că nici unul. Şi cine dintre noi s-a ferit de rău, ca să evite blestemul morţii? Pavel spune că nici unul. Toţi s-au abătut. Şi împreună, evrei şi neamuri, au devenit fără valoare.

Dar cum rămâne cu neamurile, care n-au avut o astfel de Lege? Aşa cum tocmai am menţionat, Pavel se ocupă de situaţia lor în versetele 14 şi 15. "Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele." Dacă neamurile nu fac parte din istoria legământului din Vechiul Testament şi nu cunosc poruncile lui Dumnezeu, cum fac ei din fire lucrurile cerute de Lege? Pavel tocmai ne-a spus. Prin contactul cu creaţia, toţi oamenii ştiu că există un Dumnezeu, ştiu că El posedă anumite atribute divine, iar această cunoştinţă neamurile încearcă să o înăbuşe dar niciodată nu sunt în stare să o facă pe deplin. Astfel, prin natură neamurile primesc într-adevăr o anumită măsură din voia lui Dumnezeu.
Mai mult, Pavel ne spune că cerinţele Legii lui Dumnezeu sunt scrise în inima omului, astfel încât conştiinţa depune mărturie despre lucrurile lui Dumnezeu. Cu siguranţă, asta e parte a ce înseamnă să fii creat după chipul lui Dumnezeu. Deşi unii argumentează că aceasta e o referire la profeţia din Ieremia 31, unde ni se spune că în Noul Legământ Dumnezeu Îşi va scrie Legea Sa în inimile noastre, contextul de aici indică faptul că Pavel vorbeşte despre neamurile care sunt sub condamnarea lui Dumnezeu, nu sub binecuvântarea Lui. Iar ce este scris în astfel de inimi trebuie atunci să se refere la termenii legământului faptelor pe care Dumnezeu l-a făcut cu toate făpturile Sale, pentru că El le-a creat.

De aceea, conştiinţa (iar acesta e un punct foarte important) trebuie înţeleasă ca referindu-se la simţul binelui şi răului, derivat din descoperirea lui Dumnezeu şi nu din întunecimea păcătoasă a inimii omeneşti care respinge descoperirea lui Dumnezeu şi o schimbă pentru o minciună. Pentru că, dacă ghidul nostru e conştiinţa şi nu descoperirea lui Dumnezeu, ea ne va conduce direct în iad, deoarece conştiinţele noastre sunt păcătoase, sunt egoiste, urăsc adevărul şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Deoarece neamurile, spune Pavel aici, ca şi evreii, sunt create după chipul lui Dumnezeu, deoarece ele sunt creaturi supuse legământului faptelor din pricina justiţiei divine, deoarece ele sunt încontinuu în contact cu revelaţia generală a lui Dumnezeu în natură, chiar dacă nu au Legea, de aceea neamurile în general cunosc că hoţia, crima şi adulterul sunt rele iar ascultarea de părinţi, dragostea pentru soţie şi copii şi spunerea adevărului despre aproapele tău sunt lucruri bune. Fiind informată de această revelaţie generală şi din cauza chipului lui Dumnezeu, sunt momente în care conştiinţa neevreului îl acuză atunci când face răul şi sunt momente în care el respinge acuzaţiile. Pentru că aceste lucruri sunt adevărate, până la urmă neevreul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu ca evreul, chiar dacă nu a cunoscut niciodată cele Zece Porunci. Pentru că, la fel ca evreul, şi neevreul trebuie să asculte de Legea scrisă în inima omului şi întărită prin această revelaţie a lui Dumnezeu în natură. Trebuie să facă aşa ca să poată fi îndreptăţit. La fel ca evreul, şi neevreul s-a abătut şi a făcut răul. Şi nici unul nu este bun, spune Pavel, nici unul, evreu sau neevreu.

De aceea poate declara Pavel în versetul 16, "Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor." În alte cuvinte, deoarece neamurile au Legea scrisă pe inima lor, în ziua judecăţii conştiinţele lor îi vor acuza atunci când vor sta înaintea lui Dumnezeu şi toate secretele lor vor fi descoperite. Legătura aici între judecată şi Evanghelie i-a încurcat pe unii dintre comentatori. Dar, aşa cum am văzut, dacă predicarea Evangheliei este descoperirea simultană a neprihănirii lui Dumnezeu şi a mâniei Sale, cuvintele lui Pavel de aici sunt cât se poate de clare. Evanghelia ne spune ce trebuie să facă Dumnezeu pentru a mântui păcătoşii, arătând în acelaşi timp cu claritate că Dumnezeu trebuie să pedepsească tot păcatul. Probabil asta vrea Pavel să spună aici. Prin predicarea Evangheliei, neamurile au văzut cu câtă seriozitate tratează Dumnezeu orice încălcare a poruncilor Sale neprihănite, chiar dacă tot ce cunosc ele este Legea lui Dumnezeu scrisă pe inima lor. Asta înseamnă că în ziua judecăţii, atunci când toate secretele vor fi descoperite, conştiinţele noastre vor mărturisi şi vor fi de acord că verdictul drept dat de Dumnezeu în privinţa noastră e cel corect. Ştim că suntem vinovaţi.

Cu ce trebuie să rămânem atunci din textul nostru din această dimineaţă, acum la încheiere? Pavel a fost cât se poate de clar în Romani 1:18-32, arătând că neamurile stau condamnate înaintea lui Dumnezeu. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu S-a descoperit tuturor prin ceea ce a creat, neamurile au încercat să înăbuşe adevărul lui Dumnezeu prin faptele lor nelegiuite. Au schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună şi, din cauza aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia consecinţelor păcatului lor, descrise de Pavel sub forma unei spirale descendente spre adâncimile mari şi întunecate ale depravării.
Dar în Romani 2:1-16 Pavel îşi îndreaptă atenţia asupra evreilor. În ciuda faptului că Dumnezeu le-a dat Legea, evreii sunt ipocriţi, judecând comportamentul celor dintre neamuri chiar dacă şi ei fac exact aceleaşi lucruri de care îi acuză. Acest lucru îl face pe Pavel să afirme unul din cele mai fundamentale principii din întreaga Scriptură - Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce Îl ascultă şi îi blestemă pe cei ce nu Îl ascultă. Şi, din moment ce toţi au fost neascultători, asta înseamnă că nici evreul, nici neevreul nu poate sta înaintea lui Dumnezeu la judecată, pretinzând că este îndreptăţit. Dacă Dumnezeu ne dă ce merităm, vom pieri cu toţii. Nici unul dintre noi nu va fi îndreptăţit.

Dar Pavel a vorbit şi despre bunătatea lui Dumnezeu, care duce la pocăinţa pentru toate acele ocazii când am privit de sus, cu ipocrizie, la cei din jurul nostru. Nici unul dintre noi nu a făcut binele. Nici unul dintre noi nu s-a ferit de rău. Noi nu ne-am câştigat îndreptăţirea. Nu ne-am câştigat viaţa veşnică. Cu toţii merităm judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, cine suntem noi să-i condamnăm pe alţii? De aceea urăşte Dumnezeu ipocrizia. Fie că se găseşte între evreii care privesc cu dispreţ la neamuri, în timp ce fac şi ei exact aceleaşi lucruri, fie că se găseşte printre creştinii care privesc cu un aer de superioritate la oamenii răi, în tot acest timp uitând că aceeaşi răbdare şi bunătate pe care Dumnezeu o arată păcătoşilor i-a condus cândva şi pe ei la pocăinţă. Ipocrizia, în toate formele ei, este un păcat pe care trebuie să-l mărturisim ca păcat şi trebuie să ne pocăim de el.

Dar bunătatea lui Dumnezeu, pe care Pavel o descrie în altă parte folosind termeni ca har şi îndurare, stă în spatele faptului că Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos pe pământ ca să împlinească cerinţele legământului faptelor şi să asculte într-un mod desăvârşit de Legea lui Dumnezeu. De aceea, să nu vă înşelaţi în privinţa aceasta, noi suntem mântuiţi prin fapte bune. Întrebarea e, ale cui fapte bune? Isus Hristos a venit, a împlinit Legea, a făcut binele şi a câştigat viaţa veşnică. El n-a făcut nici un rău, deşi primeşte blestemul pentru păcat din cauză că vina pentru păcatele noastre Îi este imputată Lui. Din pricină că a Lui este neprihănirea lui Dumnezeu, care se descoperă ori de câte ori se predică Evanghelia, noi avem credinţă, avem viaţă şi nu trebuie niciodată să ne temem de ziua judecăţii ce va veni.
De aceea binecuvântarea legământului vine de la Isus Hristos, care este adevărata noastră binecuvântare a legământului, din cauză că Isus Hristos a îndepărtat blestemul de la noi. Prin credinţa în El, Dumnezeu pune în contul nostru neprihănirea Lui, astfel încât Dumnezeu ne vede ca şi cum am fi ascultat în mod desăvârşit de poruncile Lui, şi ca şi cum am fi împlinit toate cerinţele legământului faptelor. De aceea Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru toţi cei ce cred, pentru că în această Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu şi care îndreptăţeşte păcătoşii. Să nu uităm niciodată că bunătatea lui Dumnezeu este cea care ne-a condus la Mântuitorul, Cel care ne-a asigurat această neprihănire desăvârşită.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice