Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

Îndreptăţiţi prin credinţă

(Ezechiel 7:8-14, Romani 3:21-31)

Dr. Kim Riddlebarger


Începând cu Romani 1:18 şi până în Romani 3:20, Pavel a prezentat vestea rea a condiţiei umane. Citând o lungă listă de texte din Psalmi şi din Profeţi, Pavel îşi încheie rechizitoriul împotriva rasei umane. Nimeni nu e neprihănit. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Nu e nimeni care să facă binele. Nu, nu e nici măcar unul din rasa căzută a lui Adam care să facă binele, fie el evreu sau dintre Neamuri. Toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu şi au ajuns nişte oameni de nimic. În această secţiune din Romani a veştilor rele, Pavel a demonstrat că Legea, care este sfântă, neprihănită şi bună, are de fapt rolul să ne descopere păcatul. Problema nu e cu Legea. Problema e că nu ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi, în consecinţă, intrăm sub incidenţa blestemului lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu a promis că ne va răsplăti pe fiecare după cum am lucrat. Mai mult, Dumnezeu a promis să-i îndreptăţească pe toţi cei ce ascultă de Lege. Dar nu-i va îndreptăţi pe cei ce doar aud Legea. Astfel, după ce Pavel termină cu această secţiune, starea în care se găseşte omenirea e de-acum clară pentru oricine este gata să accepte verdictul lui Dumnezeu. Evrei şi Neamuri laolaltă stau condamnaţi înaintea unui Dumnezeu sfânt. Nimeni nu e neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Evreul nu a ascultat de Legea scrisă pe tablele de piatră mai mult decât a făcut-o ne-evreul, care nu a ascultat de Legea înscrisă în fiecare inimă omenească. Atât evreii cât şi Neamurile s-au îndepărtat. Chiar dacă evreii au avut toate avantajele, pentru că lor li s-au dat chiar oracolele lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, ei au presupus în mod greşit că prin simpla posedare a Legii şi a semnului legământului, tăierea împrejur, vor fi scutiţi de judecata care va veni asupra întregii lumi. Legea nu poate îndreptăţi, pentru că nu ascultăm de ea. Dimpotrivă, ea dă în vileag păcătoşenia noastră şi nevoia noastră de un Mântuitor.

Pavel ne aduce acum vestea bună a Evangheliei. Începând în Romani 3:21, Pavel ne spune ce a făcut Dumnezeu în Isus Hristos ca să ne mântuiască de păcatele noastre. Dacă vestea rea e cu adevărat rea, şi într-adevăr este, atunci vestea bună e de o dulceaţă binecuvântată. Există o neprihănire care poate îndreptăţi păcătoşii vinovaţi. Acea neprihănire Luther a numit-o "o neprihănire străină". Este o neprihănire care nu ne aparţine. Deci, Pavel începe acum această secţiune din Romani, secţiunea veştii bune, în această măreaţă scrisoare către Biserica din Roma. Totuşi, tot ce urmează se bazează şi chiar implică descrierea condiţiei umane păcătoase, prezentată în Romani 1:18 până în Romani 3:20. După ce a arătat vinovăţia omenirii înaintea lui Dumnezeu, Pavel prezintă acum Evanghelia ca fiind cea care ne descoperă o neprihănire de la Dumnezeu, o neprihănire care împlineşte şi satisface cerinţele drepte ale lui Dumnezeu pentru o neprihănire desăvârşită, o neprihănire care poate rezista cercetării Lui în ziua judecăţii. Aşa cum spunea Charles Hodge, ceea ce urmează în Romani 3:21 se bazează pe faptul că "după ce Pavel a dovedit că îndreptăţirea pe baza ascultării de Lege sau a meritelor personale este imposibilă, el merge mai departe şi prezintă metoda mântuirii aşa cum este ea descoperită în Evanghelie." Aici, apoi în următoarea secţiune din Romani, care ne va purta până la sfârşitul capitolului 5, găsim Evanghelia după Apostolul Pavel. Şi, aşa cum scria Martin Luther pe marginea faimoasei traduceri germane a Noului Testament în greceşte: "Acesta e punctul principal, centrul Epistolei, de fapt centrul întregii Biblii."

Această secţiune condensată din Romani include o discuţie a mai multor lucruri care au fost prezentate succint în Romani 1:17. Pavel discută despre neprihănirea lui Dumnezeu, cât şi despre felul în care această neprihănire este primită prin credinţă. El vorbeşte despre îndreptăţirea păcătoşilor, atât evrei cât şi neevrei, demonstrând că aceasta elimină orice laudă a evreilor şi arătând că această Evanghelie, odată ce e înţeleasă corect, nu anulează Legea ci ne ajută să înţelegem ce este Legea cu adevărat, învăţătorul care ne arată ce este păcatul, precum şi regula recunoştinţei. E de asemenea vital ca noi să observăm că Pavel prezintă Evanghelia concentrându-se asupra lucrării făcute de Dumnezeu pentru noi în Isus Hristos, nu asupra lucrării pe care o face Dumnezeu pentru noi sau în noi acum, în acest moment. Discuţia lui Pavel despre îndreptăţire vine înaintea discuţiei despre sfinţire, şi asta din mai multe motive importante, deoarece indicativul divin, ceea ce suntem noi în Isus Hristos, întotdeauna precede imperativul divin, ce facem în Isus acum că suntem creştini şi felul în care trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Lui. Într-adevăr, în Romani 6-8 Pavel va discuta despre felul în care se aplică Evanghelia în viaţa zilnică a credinciosului. Dar Pavel nu ştie nimic despre o viaţă creştină pe două nivele, în două etape, o viaţă tipică pentru o parte atât de mare a evanghelicilor de azi. Pentru Pavel, fiecare păcătos îndreptăţit este un păcătos care parcurge procesul sfinţirii. Pavel n-ar fi putut niciodată concepe această idee greşită că cineva Îl poate accepta pe Isus ca Mântuitor fără să-L primească în acelaşi timp ca Domn. Pavel predică un Isus care este Profet, Preot şi Rege. Prin credinţă Îl primim aşa cum ne este descoperit în Scripturi, altfel nu L-am primit deloc.

Putem împărţi textul nostru în două secţiuni. Prima include materialul din Romani 3:21-26, unde Pavel vorbeşte despre două teme principale: îndreptăţirea şi neprihănirea. Apoi, în Romani 3:27-31 el se va ocupa de mijlocul prin care este primită această neprihănire şi prin care suntem îndreptăţiţi: credinţa şi numai credinţa. Înainte să privim la text, trebuie să fim conştienţi că pasajul este încărcat cu termeni teologici cheie. Aşa cum ne aminteşte un scriitor, Pavel va vorbi despre neprihănirea lui Dumnezeu de patru ori. El va folosi verbul "socotit neprihănit" de două ori iar adjectivul "neprihănit" o dată. În aceste câteva versete este concentrat mult material important. Luther a avut perfectă dreptate atunci când a spus: "Înţelegeţi corect aceste versete din Romani şi veţi înţelege Evanghelia. Înţelegeţi greşit aceste versete şi veţi avea mult de pierdut în încercarea de înţelegere a Evangheliei."

Legătura dintre această secţiune şi textul dinainte, descrierea păcatului omenesc, poate fi văzută în versetul 21, unde Pavel scrie: "Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege, despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii."
"Dar acum", această conjuncţie scurtă, micuţă şi simplă, indică mult mai mult decât o simplă legătură logică între cele două secţiuni, ca şi cum Pavel ar spune: "Iată ce urmează. Iată ce se întâmplă fără Lege." Dimpotrivă, ea indică faptul că a avut loc o schimbare foarte importantă în istoria răscumpărării, o trecere de la o eră prezentă, rea şi în care suntem dominaţi de păcat, la era mântuirii, ale cărei zori s-au ivit în Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Este clar pentru Pavel că acest eveniment decisiv a avut loc odată cu venirea lui Isus. Ceva ce transcende un simplu contrast între îndreptăţirea prin credinţă şi îndreptăţirea prin fapte. Nu e doar imposibil să fii îndreptăţit prin fapte bune, din cauza păcatului uman, venirea lui Isus înseamnă şi că darul neprihănirii lui Dumnezeu este descoperit prin Evanghelie pentru toţi cei ce cred. Această schimbare majoră în structura istoriei răscumpărării are legătură cu venirea lui Isus pentru a împlini tot ce a fost promis în Vechiul Testament. Această eră este una dominată de sclavia noastră sub păcat; orice ţine de ea, orice lucru asociat cu ea va avea parte de mânia lui Dumnezeu. Dar, odată cu venirea lui Isus Hristos a început o nouă eră, veacul viitor, însă trebuie să aşteptăm împlinirea ei finală atunci când Domnul nostru se va întoarce la sfârşitul acestui veac. Însă era ce va veni este era mântuirii, în care neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită pentru toţi cei ce răspund Evangheliei cu credinţă. Dumnezeu a acţionat într-un mod decisiv. Dumnezeu a acţionat odată pentru totdeauna prin viaţa desăvârşită, moartea sacrificială şi învierea triumfantă a lui Isus Hristos. Mânia cedează acum locul neprihănirii.

Aşa cum am văzut atunci când ne-am ocupat de declaraţia rezumativă din Romani 1:17, expresia "neprihănirea pe care o dă Dumnezeu" este încărcată cu semnificaţii, dar este şi foarte controversată. În Romani 1:17 Pavel ne-a spus că neprihănirea dată de Dumnezeu se descoperă prin predicarea Evangheliei. Pentru că, în definitiv, Evanghelia este proclamarea faptelor şi morţii lui Isus Hristos în numele poporului Său. Şi, pentru aceleaşi motive pe care le-am menţionat atunci când am studiat această expresie în Romani 1:17, există foarte puţine dubii în legătură cu faptul că Pavel se referă şi aici la o neprihănire de la Dumnezeu, nu la neprihănirea lui Dumnezeu. Această neprihănire este ceva ce Dumnezeu ne dă prin credinţă, fără Lege. Contrastul pe care îl face Pavel este între neprihănirea lui Dumnezeu şi felul în care ea se manifestă prin credinţă şi prin predicarea Evangheliei, în contrast cu Legea şi poruncile, nu e un contrast între două feluri de neprihăniri, adică neprihănirea credinţei şi neprihănirea faptelor. Mai mult, această neprihănire de la Dumnezeu a fost proclamată în tot Vechiul Testament, pentru că Pavel ne spune că atât Legea cât şi Profeţii au mărturisit despre ea. "Legea şi Profeţii" este o expresie foarte des folosită pentru a vorbi despre Vechiul Testament în totalitatea lui. Asta înseamnă că, încă de la începutul istoriei răscumpărării, de fapt chiar de la prima promisiune a Evangheliei, rostită imediat după cădere în Geneza 3:15, unde Domnul a spus în faţa cuplului căzut: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul" - încă de la acea promisiune până la promisiunea finală dinainte de venirea lui Isus, în Maleahi 4: "Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre, în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor", a existat o singură Evanghelie. A existat un singur plan de mântuire. A existat un singur legământ al harului, un singur mijlocitor al legământului, pentru că întregul Vechi Testament mărturiseşte despre Isus Hristos, deşi o face într-un mod tipizat şi voalat.

Dar atunci ce vrea să spună Pavel prin cuvintele "Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără Lege"? Ei bine, Pavel vrea să arate cel puţin faptul că, din moment ce noi toţi suntem păcătoşi şi nu putem împlini Legea, statutul de neprihănire trebuie să ne vină printr-un alt mijloc, nu prin Lege, ca să putem fi îndreptăţiţi. Noi nu ascultăm de Lege, prin urmare Legea ne condamnă. Păcătoşilor trebuie să li se ofere o îndreptăţire printr-un alt mijloc - şi anume, prin lucrarea lui Isus Hristos aşa cum ne este ea proclamată în Evanghelie. Dar, aşa cum ne amintesc în ultima vreme mai mulţi comentatori cu multă înţelepciune, Legea nu poate îndreptăţi, pentru că ea aparţine vechii ordini a lucrurilor, care trece chiar acum sau a trecut odată cu venirea lui Isus. Prin urmare, Legea, legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu cu poporul Israel la Sinai, trece odată cu venirea Celui spre care a indicat acel legământ - Isus Hristos. Dar, deşi sistemul mozaic nu mai este efectiv odată cu venirea lui Hristos, asta nu înseamnă că creştinii nu mai trebuie să asculte de cele Zece Porunci. Pentru că, într-adevăr, cele Zece Porunci reprezintă republicarea, elaborarea termenilor originali ai legământului faptelor, care rămâne efectiv până la sfârşitul veacului. Despre aceste porunci tocmai ne-a spus Pavel că sunt scrise pe fiecare inimă omenească. Mai mult, toate cele Zece Porunci, aşa numita lege morală, fiecare din aceste Zece Porunci sunt reafirmate în Noul Testament ca fiind obligatorii pentru creştin, în acest dublu sens de învăţător despre păcat şi regulă de recunoştinţă.

Că aşa stau lucrurile devine şi mai clar în versetele 22-24, unde Pavel scrie: "Neprihănirea dată de Dumnezeu vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus."
Dacă această neprihănire de la Dumnezeu nu vine prin Lege şi nici prin legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel la Sinai, atunci ea trebuie să vină prin alt mijloc, şi anume prin credinţa în Isus Hristos, spune Pavel, "pentru toţi cei ce cred". Chiar dacă un număr din ce în ce mai mare de învăţaţi argumentează că expresia "credinţa în Isus Hristos" ar trebui tradusă "credinţa lui Isus Hristos", ca o referire la credincioşia lui Hristos, nu există nici un motiv să respingem interpretarea tradiţională. E atât de centrală pentru Evanghelie. Pentru că, prin credinţa în Isus Hristos, Dumnezeu oferă gratuit un statut de neprihănire pentru toţi cei ce Îl acceptă prin credinţă, pentru toţi cei ce se încred în Hristos. Deşi această neprihănire care îndreptăţeşte este disponibilă gratuit pentru toţi, ea nu poate fi găsită niciunde în altă parte, decât în Persoana lui Isus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, despre care Pavel ne-a spus în 1Corinteni 1:30 că este neprihănirea noastră. Nu există nici o deosebire între evreu şi neevreu în ce priveşte vestea rea a păcatului sau în ce priveşte vestea bună a Evangheliei. Pentru că, în lumina rechizitoriului divin pronunţat împotriva omenirii şi prezentat în detaliu în versetele anterioare, este cât se poate de clar că atât evreii cât şi Neamurile au păcătuit şi atât evreii cât şi Neamurile sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu - slava lui Dumnezeu având legătură cu crearea noastră originală după chipul lui Dumnezeu şi cu contribuţia noastră la pătarea acestei glorii originale prin păcatul lui Adam din grădină, dar şi prin propriile noastre păcate. Însă, în ciuda consecinţelor păcatului uman, atât evreii cât şi Neamurile sunt îndreptăţiţi cu generozitate prin răscumpărarea îndeplinită pentru noi de Domnul nostru Isus Hristos. Ajungem astfel la însăşi esenţa veştii bune a Evangheliei. Chiar dacă am păcătuit, chiar dacă am desfigurat imaginea divină, cu toate acestea, prin credinţă şi nu prin faptele Legii, şi doar pentru că Dumnezeu este îndurător faţă de păcătoşii dintre evrei şi dintre Neamuri, nu pentru că am fi meritat să primim ceva de la El, Dumnezeu îi îndreptăţeşte cu generozitate pe toţi cei ce se încred în Isus Hristos prin răscumpărarea pe care Însăşi Isus a realizat-o pentru noi şi în locul nostru.

Evident, aici mai trebuie adăugate câteva lucruri foarte importante. Aceasta e prima dată în Romani când Pavel foloseşte verbul "a îndreptăţi" în legătură cu mântuirea creştină. Spre deosebire de evanghelicii care vorbesc despre "a deveni mântuit" sau al căror discurs este predominant despre o relaţie personală cu Isus, Pavel, de cealaltă parte, vorbeşte cel mai des despre îndreptăţire. Verbul tradus aici prin "socotit neprihănit" se referă la o declaraţie instantanee făcută despre un păcătos. Cu alte cuvinte, el sau ea are o poziţie neprihănită înaintea lui Dumnezeu pentru că lui sau ei i s-a dat, sau i s-a trecut în cont, o neprihănire desăvârşită prin credinţă. Verbul nu se referă în nici un fel la un proces. Aceasta este eroarea romano-catolicismului. Nici nu se referă la o simplă iertare de păcate, chiar dacă aceasta e importantă. Nu, a fi îndreptăţit, sau socotit neprihănit, înseamnă a fi iertat de păcate şi a fi recunoscut sau considerat neprihănit într-un mod categoric. Nici nu e îndreptăţirea o simplă ficţiune legală, aşa cum i-a acuzat din totdeauna Roma pe protestanţi, spunând că Dumnezeu într-un mod fals îl declară pe păcătos ca fiind neprihănit, deşi persoana este încă păcătoasă.
Îndreptăţirea, aşa cum arată Pavel în Filipeni 3:9, se găseşte în Hristos. Ea înseamnă că nu am o neprihănire proprie căpătată prin Lege, ci una primită prin credinţa în Hristos, o neprihănire care vine de la Dumnezeu şi este prin credinţă. Această declaraţie glorioasă că păcătosul primeşte de la Dumnezeu o neprihănire care îl îndreptăţeşte, fiind prin urmare o neprihănire autentică, nu una fictivă, nu este doar centrul istoric al întregii teologii Reformatoare, această declaraţie este chiar esenţa Evangheliei biblice. Atunci când suntem îndreptăţiţi, Dumnezeu ne priveşte ca şi cum am fi cu desăvârşire neprihăniţi, chiar dacă rămânem păcătoşi. De aici au extras protestanţii care îl urmau pe Luther expresia "simul iustus et peccator" (simultan neprihănit şi păcătos). Dacă nu înţelegem că suntem în acelaşi timp îndreptăţiţi, deşi rămânem păcătoşi, atunci nu înţelegem Evanghelia.

Observaţi că în acest verset Pavel a alăturat două adverbe. Suntem socotiţi neprihăniţi "fără plată". Suntem socotiţi neprihăniţi "prin harul Său", pentru a accentua ideea că îndreptăţirea este un dar gratuit. Mai mult, nu pentru actul credinţei ne consideră Dumnezeu neprihăniţi, ca şi cum credinţa ar fi singura faptă pe care trebuie să o facem ca să fim îndreptăţiţi. Dimpotrivă, e prin credinţă. De aceea, vechiul termen scolastic "cauză instrumentală" se potriveşte perfect aici. Prin credinţă, prin mijlocul credinţei, primim noi declaraţia bazată pe răscumpărarea îndeplinită de Hristos pentru noi. Atunci când Pavel vorbeşte aici despre răscumpărarea îndeplinită pentru noi de Hristos, el se referă la faptul că moartea Domnului nostru este un fel de plată care asigură eliberarea captivilor, eliberarea sclavilor şi prizonierilor. Asta nu înseamnă în nici un fel că moartea lui Hristos este o plată făcută lui Satan, aşa cum au argumentat unii în aşa-numita "teorie a răscumpărării", ci înseamnă că moartea Domnului nostru a plătit preţul necesar pentru ca păcătoşii să fie eliberaţi de condamnarea la moarte. Moartea lui Hristos eliberează captivii. El ne răscumpără de vina şi puterea păcatului.

Ideea că nu credinţa noastră ci lucrarea mântuitoare a lui Hristos pe cruce este baza pentru îndreptăţirea noastră, reiese cât se poate de evident din versetul 25. Pavel spune: "Pe El (pe Isus) Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire." Fără îndoială, m-aţi auzit şi cu alte ocazii spunând că traducerea în versiunea NIV [New International Version] a cuvântului "hilasterion" prin "jertfă de ispăşire" este cât se poate de nefericită (aş îndrăzni să spun chiar groaznică). Cuvântul grecesc "hilasterion" este mult mai bine tradus în notele marginale din NIV - "Cel ce îndepărtează mânia Sa, înlăturând păcatul." Sau, pentru cei care apreciaţi mai mult versiunile King James, ESV [English Standard Version] sau New American Standard ale Bibliei, moartea lui Isus Hristos este cea care aduce împăcarea, iertarea de păcat. Cu adevărat, din scrierile unor profeţi ca Ezechiel, aşa cum am citit în lecţia noastră din Vechiul Testament în această dimineaţă, vedem că mânia lui Dumnezeu este turnată peste cel neascultător din cauza justiţiei divine. Această idee poate fi observată pe fundalul discuţiei lui Pavel de aici. În alte cuvinte, dacă Isus este împăcarea pentru păcatele noastre, atunci Isus oferă o jertfă, pe Sine Însuşi, care îndepărtează mânia lui Dumnezeu, îndreptată până acum către păcătoşi. În cuvinte simple, Isus Hristos îndură mânia lui Dumnezeu pe cruce pentru ca păcătosul să nu mai fie nevoit să o facă. Din texte ca acesta, cel puţin în parte, dezvoltăm ideea unei ispăşiri înlocuitoare. Hristos a murit în locul păcătoşilor, fiind pedepsit în locul nostru.

Din moment ce nu ne putem câştiga mântuirea prin faptele Legii, Pavel repetă spunând că mijlocul prin care suntem îndreptăţiţi este credinţa. De data asta, prin credinţa în sângele lui Hristos, şi anume, credinţa în natura eficace şi mântuitoare a împăcării realizate de Hristos pentru noi. Trebuie să ne fie foarte clar aici că suntem îndreptăţiţi de către obiectul credinţei noastre, adică de crucea lui Isus Hristos, nu pe baza actului credinţei. Suntem îndreptăţiţi prin meritele Celui în care am crezut. Nu suntem îndreptăţiţi prin meritele credinţei. Şi acest punct este elaborat mai pe larg în ultima jumătate a versetului 25, unde Pavel explică o parte a scopului din spatele lucrării mântuitoare a lui Hristos. Isus a devenit jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre "ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Ideea subliniată de Pavel e foarte simplă. Dumnezeu e drept. El trebuie să pedepsească păcatul. Iar pentru că atât evreii cât şi Neamurile au încălcat Legea şi merită mânia lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să-Şi mântuiască poporul în aşa fel încât să satisfacă dreptatea Sa, demonstrând în acelaşi timp că este îndurător faţă de cei pe care intenţionează să-i mântuiască. Putem vedea acest lucru în faptul că Dumnezeu este îndelung răbdător cu rasa umană păcătoasă şi nu-i pedepseşte pe oameni cu răzbunarea Sa veşnică în clipa în care ei păcătuiesc. Dimpotrivă, pe cruce Dumnezeu Îşi demonstrează dreptatea. Hristos moare pentru păcatele poporului Său plătind datoria pe care ei o datorează şi luând asupra Sa mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Cei ce îşi exercită credinţa în Isus Hristos primesc îndurarea, pentru că Isus Hristos a primit dreptatea. Cu adevărat, toţi cei ce resping acest dar gratuit al neprihănirii desăvârşite a lui Hristos vor primi la rândul lor dreptatea. Numai că dreptatea pe care o vor primi va veni sub forma unei pedepse veşnice, pentru că vor fi pedepsiţi pentru propriile lor păcate şi Dumnezeu va sta înaintea lor ca Judecător, nu Mântuitor.

Evident, dacă ne gândim puţin, acest text prezintă un argument foarte puternic în susţinerea noţiunii Reformei numită "ispăşire limitată" sau, mai bine, "răscumpărare particulară". Moartea lui Isus răscumpără şi împacă în acelaşi timp mânia lui Dumnezeu împotriva celor pentru care a murit Hristos. Moartea Lui nu are rolul de a-i pregăti pe oameni pentru mântuire dacă aceştia îndeplinesc anumite condiţii, şi anume dacă ei cred. Dimpotrivă, despre moartea lui Hristos ni se spune aici că răscumpără într-un mod efectiv, îndepărtează într-un mod efectiv mânia lui Dumnezeu de la cei pentru care a murit Hristos. Vrem noi oare cu adevărat să spunem la fel ca universaliştii, că Isus Hristos a murit în locul păcătosului dar păcătosul suferă pedeapsa veşnică pentru că nu a îndeplinit o anumită condiţie? Dacă Hristos răscumpără pe unii şi îndepărtează mânia lui Dumnezeu de la ei, atunci pe ce bază mai pier ei, din moment ce motivul mâniei lui Dumnezeu împotriva lor a fost înlăturat? Dacă spuneţi că e din cauză că oamenii nu cred, atunci ajungeţi să afirmaţi că Hristos a murit pentru unele păcate, însă există cu siguranţă un păcat pentru care El nu a murit, păcatul necredinţei. Astfel că, până la urmă, dacă credeţi în iad, trebuie să limitaţi ispăşirea, fie în ce priveşte extinderea ei (Hristos moare pentru cei aleşi), sau trebuie să limitaţi ispăşirea cu privire la eficacitatea ei (Hristos moare pentru unii oameni pe care n-a intenţionat niciodată să-i mântuiască şi care comit anumite păcate de care El e incapabil să-i mântuiască).

Şi astfel ajungem la a doua parte a secţiunii noastre de aici din Romani: versetele 27-31, şi anume discuţia lui Pavel despre mijlocul prin care primim îndreptăţirea, care este credinţa. După ce şi-a demonstrat cu mare putere afirmaţiile făcute anterior, Pavel revine acum la practica sa des folosită de punere de întrebări retorice, venind imediat cu răspunsul, pentru a-şi întări spusele, aşa cum găsim şi aici în versetul 27: "Unde este, deci, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei." Dacă Isus Hristos a făcut tot ce era necesar pentru ca păcătoşii să fie îndreptăţiţi, unde mai rămâne loc de laudă? Putem presupune că e vorba aici de o referire la încrederea oamenilor în forţele proprii, prin care pot face ceva ca să câştige favoarea lui Dumnezeu. Aşa cum ne aminteşte Charles Cranfield, "Nu se pune problema ca vreun om să-L facă pe Dumnezeu dator." Atunci când Pavel întreabă dacă ne putem lăuda cu ţinerea Legii, cu faptele noastre bune, răspunsul său accentuat este "Nu". E un negativ emfatic, care e imediat urmat de un alt adversativ, credinţa. Nu ne putem lăuda că facem fapte bune, pentru că nu ascultăm de Lege. Pavel tocmai ne-a spus că Legea ne face conştienţi de păcatele noastre. De fapt, nu ne putem lăuda cu nici un lucru pe care l-am făcut. Odată ce Legea ne-a îndreptat privirile către Isus Hristos, care este neprihănirea noastră, şi Îl acceptăm prin credinţă, primind tot ce avem nevoie ca să putem sta în picioare înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii, cu ce ne mai putem lăuda? Nu ne putem lăuda cu ceva ce ne-a fost dăruit cu generozitate, şi anume ascultarea lui Hristos.

Versetul 28 este considerat unul dintre versetele de cumpănă din istoria teologiei creştine. În context, Pavel oferă aceste cuvinte ca suport pentru ce tocmai a afirmat. "Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii." Aşa cum probabil cunoaşteţi, Martin Luther a considerat că Pavel a fost atât de clar în această privinţă, că suntem îndreptăţiţi prin credinţă şi nu prin fapte, încât a inserat în traducerea acestui verset micuţul cuvânt "numai". Din traducerea lui Luther avem expresia protestantă "sola fide", îndreptăţiţi numai prin credinţă. Dacă aţi discutat vreodată cu apologeţi romano-catolici, ştiţi că ei susţin că inserarea acestui cuvânt e nefondată şi că distorsionează semnificaţia cuvintelor lui Pavel. Dar aş vrea să le amintesc că nimeni alţii decât Origen, Hillary, Basil, Abrosiaster, Chrysostom, Cyrils din Alexandria şi chiar cel mai mare teolog al Romei, Thomas Aquinas, toţi au fost de acord cu Luther că adverbul "numai" este cerut de context. Şi, până la urmă, lăsaţi dezbaterile teologice, lucrurile stau cât se poate de simplu: suntem mântuiţi numai prin credinţă, nu prin fapte.

După ce a demonstrat acest fapt cât de clar putea, Pavel îşi reia linia de întrebări şi răspunsuri. Dacă nu există nici o diferenţă între evreu şi neevreu în ce priveşte mântuirea noastră, atunci Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul tuturor. Acesta e conceptul prezentat în versetul 29 şi dezvoltat prin următoarea întrebare: "Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor..." Dacă există un singur Dumnezeu, atunci El este judecătorul tuturor oamenilor, evrei şi Neamuri, ceea ce îl face pe Pavel să concluzioneze în versetul 30 că, dacă există un singur Dumnezeu, atunci există o singură Evanghelie. "...deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur." Prin urmare, evreii şi Neamurile primesc neprihănirea în exact acelaşi fel. Toţi sunt îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin faptele Legii. Exact acesta e punctul care separă creştinismul biblic de toate celelalte religii, precum şi creştinismul protestant istoric de romano-catolicism şi ortodoxismul răsăritean.

Întrebarea finală a lui Pavel şi răspunsul din versetul 31 sunt la fel de importante pentru audienţa sa originală ca şi pentru noi astăzi. "Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea." Dacă nu putem fi îndreptăţiţi prin faptele Legii, atunci la ce mai e bună Legea? De ce să nu ne descotorisim de ea, să trăim fără ea - ceea ce noi numim "antinomianism". Această întrebare a fost una presantă în special pentru cititorii evrei ai lui Pavel, care credeau că în Lege ei posedau cu adevărat întruchiparea voii lui Dumnezeu. Dacă Legea nu poate îndreptăţi, atunci ce rol joacă ea în viaţa creştinului, chiar şi în viaţa unui evreu convertit la creştinism? Ţinând cont de negarea accentuată a lui Pavel atunci când scrie că credinţa nu anulează ci, dimpotrivă, întăreşte Legea, ar trebui să fie la fel de clar atât pentru evreu cât şi pentru neevreu că, în ciuda faptului că Legea nu poate îndreptăţi, poruncile lui Dumnezeu nu pot fi pur şi simplu ignorate. Însă, după ce Pavel tocmai a spus că Legea şi Prorocii sunt martori ai Evangheliei, orice rol continuu al poruncilor trebuie să fie văzut în lumina zorilor acestei noi ere a mântuirii. Amintiţi-vă, în Matei 5:17 ni se spune că Isus Hristos a împlinit Legea. A făcut acest lucru prin viaţa Sa - ascultând de porunci într-un mod desăvârşit şi împlinind astfel cerinţele neprihănite ale Legii. El a făcut acest lucru şi prin moartea Sa - înlăturând blestemul de la noi. Înlăturând blestemul de la toţi cei ce-şi pun încrederea în El. Doar atunci când vedem Legea în lumina venirii lui Hristos, înţelegem adevăratul scop al Legii, care este să ne descopere păcatele şi să ne arate felul în care trebuie să trăim ca popor al lui Dumnezeu, dacă vrem să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Lui în această nouă eră a mântuirii.

Pentru că Pavel vorbeşte aici în mod specific despre poruncile Legii, el foloseşte expresia "faptele Legii" aşa cum a făcut-o în Romani 2, iar pentru că Pavel va continua să vorbească în Romani 8 şi în Romani 13 despre creştinii care ascultă de aceleaşi porunci, John Murray are probabil perfectă dreptate atunci când vorbeşte despre credinţă ca fiind cea care întăreşte Legea, în sensul că Legea morală rămâne obligatorie pentru creştin, din moment ce e o descoperire a voii lui Dumnezeu, chiar dacă păzirea Legii nu poate îndreptăţi. De aceea, deşi cerinţele Legii sunt îndeplinite în Isus Hristos şi odată cu venirea Sa întregul sistem Mozaic devine depăşit, cu toate acestea Legea morală rămâne obligatorie. Toate cele Zece Porunci sunt afirmate ca parte a învăţăturii etice a Noului Testament. Deşi Legea nu poate îndreptăţi, numai credinţa în Isus Hristos poate, totuşi, aceeaşi credinţă care îndreptăţeşte le atrage atenţia credincioşilor că nu pot pur şi simplu să respingă Legea ca regulă pentru trăirea creştină. Credinţa îndreptăţitoare întăreşte Legea morală, nu sistemul Mozaic, ca normă după care noi ca şi creştini trebuie să ne trăim vieţile, după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte.

Aplicaţia din această secţiune a cărţii Romani ar trebui să fie imediat vizibilă. Vestea rea e că Legea nu poate îndreptăţi pentru că nu putem asculta de ea. Pentru că nu putem asculta de Lege, ajungem sub blestemul ei. Şi astfel, în loc să primim binecuvântările ei de neprihănire şi viaţă, primim condamnarea. Cu toţii suntem vinovaţi, evrei şi Neamuri laolaltă. Suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi merităm condamnarea Lui dreaptă. Aşa cum spune Pavel, prin Lege am devenit conştienţi de păcatele noastre. Dar vestea bună a Evangheliei este că Isus Hristos a îndeplinit în locul nostru ceea ce era necesar pentru ca păcătoşii să fie îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, pe cruce, Isus Hristos ne-a răscumpărat de păcatele noastre, plătind datoria şi eliberându-ne atât de vina păcatului cât şi de sub puterea păcatului. Însă nu doar atât. Moartea lui Isus Hristos ni se spune că reprezintă ispăşirea, împăcarea pentru păcatele noastre. O jertfă pe care El Însuşi o aduce - o jertfă care îndepărtează mânia lui Dumnezeu, îndreptată pe drept împotriva noastră din cauza păcatelor noastre. Isus Hristos este neprihănirea noastră pentru că numai în El se găseşte tot ce trebuie să primească păcătoşii vinovaţi ca să poată sta neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Deoarece Hristos a făcut toate aceste lucruri pentru noi, noi suntem îndreptăţiţi prin credinţa în sângele Lui, nu prin vreo încercare firavă, de fapt vreo încercare păcătoasă din partea noastră de a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu prin faptele noastre bune. Datorită lucrării lui Isus Hristos în locul nostru poate spune Pavel cu atâta simplitate: "Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii." Aşa primesc păcătoşii de la Dumnezeu o neprihănire care îndreptăţeşte - numai prin credinţă şi nu prin fapte. Martin Luther nu a fost primul care i-a învăţat pe alţii doctrina îndreptăţirii "sola fide", Pavel a fost primul. Şi acest lucru iese în evidenţă în aproape fiecare verset din Romani capitolele 3 până la 5. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă prezentată de Pavel aduce fiecărui păcătos nădejdea cerului. Pentru că tot ce cere Dumnezeu de la noi prin Lege şi prin porunci, El ne oferă cu generozitate în Evanghelie. Trebuie doar să o primim cu credinţă. Îndreptăţirea este un dar gratuit, care este oferit păcătosului pentru că Dumnezeu este îndurător. Acest dar se bazează pe meritele lui Hristos, nu pe meritele faptelor umane, nici măcar pe meritele credinţei. Dimpotrivă, credinţa primeşte în smerenie această neprihănire de la Dumnezeu care îndreptăţeşte. Aceasta este neprihănirea lui Însuşi Isus Hristos. Asta este evanghelia. De aceea e o veste atât de glorioasă pentru păcătoşi.

Haideţi să ne rugăm. Tată din ceruri, ne-am confruntat cu cuvintele care spun că nimeni nu este neprihănit, nu este nimeni care să înţeleagă, nimeni care să caute. Ne-am confruntat cu cuvintele care ne spun că noi toţi ne-am îndepărtat, am făcut răul şi suntem condamnaţi. Dar, o Doamne, vestea glorioasă este că Isus Hristos a venit şi a împlinit toate poruncile într-un mod desăvârşit. A suferit în locul nostru pentru fiecare ocazie în care am încălcat Legea Ta. El a plătit pentru fiecare din păcatele noastre. Ne-a câştigat o neprihănire care ne îndreptăţeşte. O neprihănire pe care ne-o oferă cu generozitate prin simpla credinţă. Dă-ne inimi recunoscătoare. Dă-ne inimi pline de bucurie, o Doamne, acum când medităm la această minunată veste bună, care ne spune că tot ce ceri de la noi, Tu ne dai gratuit în Isus. O Doamne, dacă sunt persoane aici în această dimineaţă care nu-L cunosc pe Hristos, Te rugăm ca Tu să lucrezi chiar acum în inimile lor. Ajută-i să înţeleagă că, din cauza păcatului lor, ei nu pot sta neprihăniţi înaintea Ta, dar Tu oferi această neprihănire tuturor păcătoşilor prin credinţă. Pentru această veste minunată, o Doamne, Îţi aducem recunoştinţa şi lauda, nu aşa cum ar trebui, ci aşa cum putem. Facem acest lucru din cauza scumpului Tău Fiu, în al Cărui Nume îţi aducem această jertfă de laudă şi recunoştinţă. Amin.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice