Când am devenit creştin în Pittsburgh Pennsylvania, obişnuiam să fac naveta de la colegiu acasă la fiecare sfârşit de săptămână. Mama mea era văduvă şi nu putea să conducă maşina, aşa că veneam eu acasă şi mergeam cu ea la cumpărături. Duminica seara, pe drumul de întoarcere la colegiu, ascultam o emisiune la radio în care predica Dr. Robert J. Lamont de la Biserica Nr. 1 Presbiteriană din Pittsburgh. În perioada cât am stat la seminar am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dr. Lamont şi mi-am făcut o programare pentru un interviu cu dânsul. Programarea am făcut-o la secretară. Îmi amintesc de drumul până la Biserica Nr. 1, cât de emoţionat şi intimidat eram la gândul că urma să-l întâlnesc pe Dr. Lamont în persoană. În cele din urmă, a venit şi clipa în care secretara m-a introdus în birou. Dr. Lamont mi-a strâns mâna, s-a aşezat în faţa mea, m-a privit în ochi şi mi-a spus: "Ei bine, tinere, ce e în mintea ta parţial sfinţită?" Am început să mă bâlbâi încercând să-i răspund. Evident, îmi amintesc de acea întrebare până în ziua de azi. El nu mă cunoştea, dar ştia că sunt credincios şi mai ştia că, deşi credincios, eu nu eram încă o persoană sfinţită pe deplin. Aşa că mi-a amintit acest lucru într-un mod tumultuos, încă de la începutul conversaţiei noastre. "Ce e în mintea ta parţial sfinţită?"
Vestea bună a credinţei creştine constă nu doar în faptul că suntem îndreptăţiţi prin neprihănirea altcuiva şi nu trebuie să aşteptăm până suntem pe deplin sfinţiţi înainte ca Dumnezeu să ne accepte în părtăşie cu El şi să ne primească în familia Sa, aşa cum am văzut. El ne declară drepţi şi neprihăniţi în virtutea atribuirii sau a transferului neprihănirii lui Hristos în contul nostru. Pe de altă parte, vestea bună e că, deşi nu suntem oameni pe deplin sfinţiţi iar Dumnezeu e cu desăvârşire sfânt, cu toate acestea noi putem avea părtăşie cu El. Am putea spune că nu e o veste tocmai bună aceea că sfinţirea mea e doar parţială. Cu toate acestea, vestea bună e că sfinţirea, aşa parţială cum e ea în această viaţă, este reală. Şi lucrul despre care vorbim în acest proces de sfinţire este transformarea poporului lui Dumnezeu într-un popor neprihănit şi sfânt. Am văzut că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea altcuiva, nu pe neprihănirea noastră. Cu toate acestea, în secunda în care suntem îndreptăţiţi, Dumnezeu Duhul Sfânt provoacă o schimbare reală şi adevărată în noi, începând astfel acest proces de sfinţire prin care noi devenim sfinţi şi suntem aduşi la asemănarea cu Hristos (noi suntem lucrarea mâinilor Lui), o schimbare a naturii noastre înspre sfinţire şi neprihănire. Iar această schimbare începe imediat.
Am menţionat mai înainte că Luther, declarându-şi doctrina îndreptăţirii, spunea că îndreptăţirea e doar prin credinţă dar nu printr-o credinţă singură. Dacă credinţa adevărată e prezentă, în clipa în care credinţa adevărată e prezentă în sufletul tău, în acel moment începe schimbarea naturii tale actuale. Rodul sfinţirii nu e numai necesar, nu e numai inevitabil ca şi consecinţă a îndreptăţirii tale, dar e imediat. Altfel spus, începe instantaneu. Spun acest lucru ca să-i avertizez pe cei ce cred că e posibil ca oamenii să fie convertiţi cu adevărat la Hristos şi fie a) nu aduc niciodată roade bune pentru că rămân nişte oameni fireşti până în ziua morţii, fie b) poate trece o vreme în care să nu se manifeste nici o schimbare în comportamentul lor, dar în mod inevitabil acest lucru se va întâmpla cândva. Ei pot rămâne, pentru o vreme, nişte oameni total fireşti. Nu pot aduce nici o critică serioasă acestui limbaj în acest punct dacă înţelegem că, într-un anume sens, toţi creştinii suntem fireşti pe toată durata vieţilor noastre. În alte cuvinte, în această lume noi niciodată nu putem învinge complet impactul firii noastre pământeşti. În acest sens, Pavel vorbeşte despre creştini că sunt fireşti. Ei încă trebuie să se lupte cu firea pământească. Iar omul cel vechi nu e omorât în totalitate şi complet până nu intrăm în slavă. Dar uneori oamenii folosesc această expresie, "creştin firesc", cu referire la cineva care e complet lumesc. În acest punct eu trebuie să obiectez şi să spun că, dacă cineva e complet lumesc, fără vreo dovadă a unei schimbări în natura lui, atunci în realitate nu vorbim despre un creştin, ci despre un necreştin lumesc.
Cred că trebuie să înţelegem că uneori suntem atât de zeloşi să păstrăm ridicat numărul convertiţilor evanghelici încât nu ne place să spunem că există unii oameni care fac o falsă mărturisire de credinţă. Iar dacă o persoană face o falsă mărturisire de credinţă şi nu prezintă nici un rod al ei, acest lucru indică faptul că a fost într-adevăr o mărturisire de credinţă dar nu o convertire reală. Noi nu suntem îndreptăţiţi datorită mărturisirii de credinţă. Suntem îndreptăţiţi prin posedarea credinţei. Trebuie să avem o credinţă adevărată, şi, dacă o avem, atunci roadele acelei credinţe vor începe să apară imediat. E imposibil ca o persoană regenerată sau o persoană convertită să rămână neschimbată. Însăşi prezenţa noii naturi, însăşi prezenţa şi puterea Duhului Sfânt care locuieşte în acea persoană arată contrariul, că suntem într-adevăr oameni schimbaţi şi în curs de schimbare. Asta nu înseamnă că progresul sfinţirii urmează o linie dreaptă de la punctul convertirii până ajungem în slavă. Sunt puţini creştini, dacă într-adevăr e vreunul, care să fi trăit vreodată şi al căror grafic al creşterii personale să se fi potrivit cu acea linie. În mod normal urmează această traiectorie. Aşa arată graficul. În cea mai mare parte, într-o viaţă creştină normală avem o creştere continuă, cu suişuri şi coborâşuri. Totuşi, pot exista ocazii în care un creştin, care e cu adevărat creştin, poate avea o cădere serioasă şi radicală într-un păcat prelungit. De fapt, această persoană poate fi implicată într-un păcat atât de notoriu încât să intre sub disciplina Bisericii, putând chiar să fie exclus din Biserică. S-ar putea ca acest ultim pas de disciplinare să fie necesar înainte ca acea persoană să se întoarcă la credinţă. Din nou, spunem că oamenii pot trece prin aceste suişuri şi coborâşuri. Dar există un indiciu care arată că, pe măsură ce o persoană devine mai matură în Hristos atunci când trece de la copilăria spirituală la maturitate spirituală, ca să păstrăm metafora biblică, aceste suişuri şi coborâşuri tind să se netezească. Nu suntem la o înălţime spirituală atât de mare încât să ne bucurăm, nici nu plonjăm la mare adâncime, aşa cum făceam odată. Devenim însă mai stabili în creşterea şi în părtăşia noastră creştină.
Ideea principală pe care vreau să o desprindeţi de aici este că sfinţirea e un proces în care noi suntem schimbaţi cu adevărat, suntem într-adevăr transformaţi după chipul lui Hristos, dar e vorba de un proces. Sunt unele păreri care abundă în sânul Bisericii şi care învaţă, pe de o parte, că în ce priveşte sfinţirea o persoană poate avea în această lume o infuzie neaşteptată de har, o a doua lucrare, o a doua binecuvântare, care aduce instantaneu acea persoană într-o stare de perfecţiune în această lume. Sunt multe biserici care îi învaţă pe oameni un fel sau o formă de perfecţionism. Şi strâns legate de perfecţionism sunt acele mişcări, care sunt chiar mai răspândite şi mai populare, şi care promit un fel de salt instantaneu în sfinţire printr-o experienţă mai adâncă de viaţă, sau printr-o părtăşie mai profundă cu Duhul Sfânt, în urma căreia devii plin de Duhul Sfânt, şi aşa mai departe. Deşi mulţi din aceşti oameni nu vorbesc despre perfecţionism ca atare, totuşi ei se referă în realitate la două feluri diferite de creştini. Cei ce urmează un model de creştere normal şi cei ce pot avea acest salt brusc şi electrizant al sfinţirii printr-o experienţă mai profundă cu Duhul Sfânt. Eu nu găsesc aşa ceva în învăţătura Scripturii sau în mărturia celor mai mari sfinţi care au trăit vreodată. Sfântul Thomas a Kempis, de exemplu, cel care a scris "Imitarea lui Hristos", care rămâne o lucrare creştină clasică despre sfinţire, a spus: "E un lucru rar ca un creştin să fie în stare vreodată să renunţe la un singur obicei rău din viaţa lui." Dacă eşti creştin de mai multă vreme, te uiţi în oglindă şi te întrebi: "Cum pot să fiu creştin de atâta timp şi totuşi să mă lupt atât de mult cu firea mea pământească?" Singura mângâiere pe care o primim este aceea că, dacă privim în urmă la timpul ce a trecut şi ne gândim unde am fost acum 30 sau 40 de ani, atunci înţelegem că Dumnezeu ne-a modelat, ne-a format şi ne-a dăruit un real progres în credinţa creştină. E vorba însă de o experienţă pe termen lung, care are loc în fiecare zi şi în care Dumnezeu Duhul Sfânt ne modelează şi ne prelucrează ca să ne aducă la maturitate în Hristos. Dar noi toţi, în această lume, căutăm recompensa instantanee. Vrem să aflăm cum putem cunoaşte întreaga Biblie în trei lecţii uşoare şi cum putem fi sfinţiţi în trei paşi simpli. Nu există trei paşi simpli pentru sfinţire. Sfinţirea e un proces de o viaţă care implică un volum enorm de muncă, şi e o muncă grea.
Dacă ne întoarcem din nou la Noul Testament, de exemplu, în Filipeni Pavel spune în capitolul 2 versetul 12: "Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea."
Avem aici din nou o veste bună şi una rea. Pavel ne spune să ducem până la capăt mântuirea noastră, care e în realitate o chemare la efort în urmărirea neprihănirii şi în urmărirea sfinţirii noastre. E o muncă. E o muncă. Asta înseamnă că acel creştin care caută sfinţirea şi maturitatea spirituală trebuie să fie activ. Cât de activ? Cum să duceţi până la capăt mântuirea voastră? Cu frică şi cutremur. Aceste cuvinte care descriu atmosfera în care trebuie să ne ducem până la capăt mântuirea nu sunt cuvinte care de obicei descriu o atitudine de nepăsare. Cel ce urmăreşte sfinţirea nu poate trăi fără grijă în Sion, relaxându-se şi lăsându-se purtat de Duhul Sfânt pe drumul vieţii. Trebuie să muncim, şi trebuie să muncim cu frică şi cutremur. Acest lucru indică o sârguinţă şi o preocupare reală. Nu o teamă care să paralizeze o persoană sau un cutremur ca cel de care are parte un om cuprins de panică. Această frică şi acest cutremur înseamnă că abordăm serios problema şi încercăm să-I fim plăcuţi Dumnezeului cel viu înaintea Căruia stăm cu reverenţă şi respect. În ciuda împăcării cu Dumnezeu, totuşi înaintea Lui oamenii evlavioşi stau cu frică şi cutremur. Este vorba de o muncă.
Vestea bună e "Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea..." Vedem aici un sinergism real, o cooperare. Sfinţirea e un proces cooperativ, în care Dumnezeu lucrează şi eu lucrez. Eu sunt chemat să lucrez, să lucrez, să lucrez cu frică şi cutremur, de ce? Pentru că nu lucrez singur. Pentru că Dumnezeu lucrează în acelaşi timp. Dumnezeu lucrează în mine. Nouă ne-a fost dat Duhul Sfânt. Amintiţi-vă că este numit Duhul Sfânt pentru că una din sarcinile Sale principale este aplicarea răscumpărării noastre şi producerea în sufletele noastre a rodului îndreptăţirii noastre. El lucrează în noi ca să ne schimbe însăşi natura noastră, să ne convingă de păcat şi de neprihănire, şi aşa mai departe. Este o acţiune comună, între noi şi Dumnezeu. Între noi şi Duhul Sfânt. Deci, pe de o parte, atunci când noi lucrăm, suntem activi. Pe de altă parte, atunci când Duhul Sfânt lucrează, în acel moment noi suntem pasivi. Sau tăcem.
Aici apare însă ameninţarea a două erezii supărătoare care au provocat necazuri Bisericii de-a lungul întregii sale istorii cu privire la doctrina sfinţirii. Aceste două erezii sunt "activismul" şi "chietismul" (sau "pasivitate"). Observaţi că acum câteva clipe am spus că creştinul este chemat să fie activ, să fie sârguincios în căutarea sfinţirii. Şi totuşi acum vorbesc despre o erezie numită activism. Ei bine, există o deosebire. Deosebirea se găseşte în aceste ultime trei litere. Ori de câte ori vedeţi acest "ism" ataşat unui cuvânt, cuvântul în sine poate fi unul cât se poate de legitim, până în momentul în care i se adaugă acest "ism". De exemplu, eu exist, dar asta nu mă face un avocat al existenţialismului. Sunt uman, dar nu îmbrăţişez umanismul. Şi aşa mai departe. Trebuie să fim activi, fără să îmbrăţişăm activismul. Ce este activismul? Activismul este erezia auto-neprihănirii, a neprihănirii câştigate prin fapte, atunci când oamenii consideră că această căutare a sfinţirii e ceva ce pot obţine ei înşişi, fără ajutor din altă parte. Ei cred că se pot ridica singuri, prin propriile puteri. Nu am nevoie de harul lui Dumnezeu. Nu am nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Voi face din neprihănire o realizare proprie, obţinută prin energia mea şi ca urmare a activităţii mele. Există deci acest tip de sfinţire bazată pe forţe proprii, şi ea trebuie respinsă.
De cealaltă parte există eroarea "chietismului", introdusă de un mistic francez în secolul 17. El spunea că lucrarea de sfinţire îi aparţine în exclusivitate Duhului Sfânt. Pe mine nu trebuie să mă preocupe acest lucru. Nu trebuie să încerc să fiu sfinţit. Tot ce trebuie să faci este să stai liniştit. Dă-te din drum. Eşti sfinţit prin lucrarea lui Dumnezeu. Vorbim aici de un fel de monergism trecut de la regenerare asupra întregii vieţi creştine. Iar motoul lor (veţi fi surprinşi să-l auziţi) a fost: "Renunţă şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze." De câte ori aţi auzit aceste cuvinte în experienţa voastră creştină? Poate că există momente în care e important să cedăm controlul dacă luptăm prin propriile puteri, dacă ignorăm harul lui Dumnezeu, nu depindem şi nu ne bazăm pe ajutorul Duhului Sfânt, dacă suntem puri activişti, atunci e momentul să stăm liniştiţi. Dar atunci când stăm liniştiţi, noi nu trebuie să îmbrăţişăm chietismul, care ne spune că putem sta fără grijă în Sion, putem să ne lăsăm pe spate, să punem picioarele pe scaun şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă lucrarea de sfinţire. În mod tradiţional şi istoric, ereziile vin perechi, fiecare promovând câte o extremă. Activismul este de o parte a ereziei, chietismul este de cealaltă parte.
Celelalte două erezii gemene care urmăresc doctrina sfinţirii sunt doctrinele "antinomianismului" şi "legalismului". Aceste două erezii sunt periculoase. Şi sunt foarte, foarte, foarte puţine bisericile care n-au fost afectate de una sau de cealaltă (uneori chiar de amândouă aceste erezii). Legalistul este cel ce consideră legea atât de importantă pentru sfinţirea lui încât el adaugă la legea lui Dumnezeu. Nu e mulţumit cu legile pe care le dă Dumnezeu, ci, ca să dea o mână de ajutor la sfinţirea sa, începe să legifereze şi domeniile în care Dumnezeu le-a dat libertate oamenilor. El spune: "Ei bine, trebuie să facem acest lucru ca să îi împiedicăm pe oameni să fie întinaţi de lume. Trebuie să creăm reguli şi norme. Creştinul nu are voie să meargă la cinematograf. Creştinul nu are voie să danseze. Creştinul nu are voie să facă asta, sau asta, sau asta." Acolo unde Dumnezeu nu a dat nici o lege, aceşti oameni îi pun pe alţii în lanţuri şi în mod inevitabil înlocuiesc legea adevărată a lui Dumnezeu cu legi făcute de oameni. Cealaltă extremă este antinomianismul, care spune că pentru mine, ca şi creştin, legea lui Dumnezeu nu are nici o relevanţă pentru viaţa mea. Eu sunt pe deplin liber de lege. Nu sunt sub lege, sunt sub har. De aceea, am tot dreptul să ignor legea lui Dumnezeu din Scriptură. Această concepţie este larg răspândită în zilele noastre. De fapt, trăim o vreme în care antinomianismul se răspândeşte din ce în ce mai mult în Biserică.
Persoana evlavioasă, deşi înţelege că nu mai e sub robia legii, nu mai e sub povara legii, nu mai e sub pedeapsa legii, totuşi iubeşte legea lui Dumnezeu şi zi şi noapte se gândeşte la ea, pentru că în lege descoperim lucrurile care-I sunt plăcute lui Dumnezeu şi cele care-I reflectă caracterul. De aceea, în loc să fugă de lege, cel ce e sârguincios în urmărirea neprihănirii şi a sfinţirii devine un student serios al legii lui Dumnezeu.
Tradus de Florin Vidu