Înapoi
Acasă
Biblia

Calea Slujirii

James Montgomery Boice


Creștinismul e o problemă foarte ,,individuală" dar nu e ,,individualist". Am vorbit despre creștinism ca fiind individual într-un studiu anterior și am arătat că aceasta înseamnă, în termeni simpli, că tu trebuie să trăiești viața creștină. Nimeni altcineva nu o poate trăi pentru tine. Nu îți poți împuternici soțul sau soția să te reprezinte înaintea lui Dumnezeu. Copiii tăi nu pot citi Biblia în locul tău, nu se pot ruga sau mărturisi, nu pot face fapte bune în locul tău. Toate aceste lucruri trebuie să le faci tu însuți. Dar ,,individualist", ei bine, înseamnă altceva. Dicționarul Webster definește ,,individualismul" ca ,,orice doctrină sau practică bazată pe presupunerea că individul, nu societatea, este preocuparea principală sau scopul final".
Creștinismul nu e individualist pentru că întotdeauna îi are în vedere pe alții. Acest lucru e adevărat în ce privește ucenicia și este prezentat foarte clar în pasajul la care vom privi în continuare.

Domnul Isus Hristos, cu puțin timp înainte de arestarea și răstignirea Sa, în camera de sus a prezentat o pildă menită să ne învețe obligația pe care o avem să-i slujim pe ceilalți, dacă suntem urmași ai lui Hristos. Cunoașteți întâmplarea. Ni se spune că în timpul cinei Isus S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat înaintea ucenicilor și a început să le spele picioarele și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. Când a ajuns la Petru, acestuia nu i-a plăcut ce se întâmplă și s-a opus. El a spus: ,,Niciodată nu-mi vei spăla picioarele, nu Tu." Isus a replicat că, dacă n-o va face, Petru nu va avea deloc parte cu Isus. Acum, Petru nu a înțeles prea bine ce se întâmplă și a trecut în acel moment de la o extremă la cealaltă: ,,Ei bine, în acest caz nu-mi spăla doar picioarele, ci și capul, spală-mă în întregime!" Domnul i-a răspuns: ,,Tu nu înțelegi ce fac eu acum, dar vei înțelege mai târziu. Nu trebuie să-ți spăl capul. E suficient să-ți spăl picioarele." Așa că Petru L-a lăsat să îl spele și El a făcut-o. La fel a procedat cu toți celalți, slujind în acest fel înaintea tuturor ucenicilor. Când a terminat, și-a luat din nou hainele Sale și S-a întors la locul Lui. Apoi a întrebat: ,,Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?" Bineînțeles că nu înțelegeau. Apoi le-a explicat: ,,Voi Mă numiți 'Învățătorul și Domnul', și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți." (Ioan 13:1-17)
Relatarea aceasta are menirea să ne învețe că, așa cum ne-a slujit Isus, la fel și noi trebuie să ne slujim unii pe alții. Trebuie să privim la acest lucru în termeni foarte practici. Atunci când vorbim despre dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi, care S-a manifestat prin slujire, e ușor să vedem ce a făcut. Putem spune: ,,Ei bine, El a părăsit cerul și a venit pe pământ ca să moară pe cruce pentru păcatele noastre." Noi nu putem face asta. Așa că spunem: ,,Atunci cum putem sluji altora? Ce înseamnă cu adevărat să adopți această atitudine de slujitor pe care Domnul Isus Hristos a arătat-o cu acea ocazie?" Vreau să sugerez următoarele lucruri.

Mai întâi, ascultați aceasta pentru că e important. Înainte de toate, trebuie să îi ascultăm pe ceilalți. Noi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu ascultând ce ne spune prin Cuvântul Său. Și nu numai că ajungem să-L iubim pe Dumnezeu ascultând ce ne spune, dar, când ajungem să-L cunoaștem pe Dumnezeul care e dragoste, descoperim că un lucru ce se poate spune despre Dumnezeu e că El ne ascultă. Dumnezeu nu ne vorbește doar ci urechea Sa e deschisă pentru noi în orice vreme. El spune: ,,Veniți la Mine și spuneți-vă problemele. Vorbiți-mi despre voi. Spuneți-mi care sunt nevoile voastre. Veniți înaintea Mea cu cererile voastre și puteți fi siguri că cererile voastre vor primi răspuns." Dumnezeu e întotdeauna gata să ne asculte. În același fel trebuie și noi să îi ascultăm pe ceilalți. Problema e că în zilele noastre oamenii au nevoie cu disperare să fie auziți și atât de puțini sunt cei care ascultă. Lucrurile stau tocmai invers. Toți strigă. Lumea noastră e alcătuită din oameni care, într-o formă sau alta, strigă să ne atragă atenția. Astfel, auzim strigătele oamenilor la televiziune, prin reclamele imense de pe marginea drumului, în magazine, la locul de muncă, la joacă. Oriunde am merge, oamenii încearcă să ne spună ceva și sunt foarte puțini cei care ascultă.. Iar inima oamenilor are nevoie disperată ca cineva să o asculte. E adevărat, în zilele noastre am încercat să rezolvăm cumva problema. Am dezvoltat o întreagă profesie care se ocupă cu ascultatul. La asta se rezumă psihologia, psihiatria și consilierea.
Acum, aș vrea să pot spune că în biserica creștină și în mijlocul creștinilor lucrurile sunt radical diferite. Dar mă tem că nu e chiar așa. O, cred că există o diferență. Prin harul lui Dumnezeu, se poate spune într-un fel că creștinii ascultă așa cum lumea nu o face. Dar aș fi vrut ca lucrurile să fi fost radical diferite și mă tem că nu sunt deloc așa. Tot ce trebuie să faci e să privești în propria ta inimă și să vezi ce se întâmplă în mintea ta atunci când cei din jur încearcă să îți explice o problemă lungă. Uneori, prin harul lui Dumnezeu, ascultăm cu adevărat și încercăm să o facem. Dar oare nu e așa, mai ales dacă problema e lungă și explicarea ei cere timp, că descoperim cum mintea începe să se gândească la altceva. Descoperim cum mintea trece la alte lucruri. Uneori presupunem că știm ce urmează să spună interlocutorul nostru și anticipăm deja răspunsul pe care-l vom da, așa că nu mai ascultăm cu adevărat. Și mă tem că, prin felul în care răspundem, ne dăm de gol că nu am ascultat ce avea să ne spună celălalt.
Creștinii ar trebui să asculte ce au de zis oamenii. Acesta e unul din primele și cele mai importante domenii în care îi putem sluji. E interesant cum, în cartea lui Iacov, la capitolul 5, versetul 16, ni se spune să ne mărturisim unii altora păcatele. Cine, în biserica protestantă de azi, mai ascultă cu adevărat pe altcineva mărturisindu-și păcatele? Și totuși, așa ni se spune în Iacov -- mărturisiți-vă unii altora păcatele. Cine ascultă cu adevărat? Vedeți, dacă vrem să slujim în felul acesta, și este o slujire biblică, trebuie să începem să ascultăm cu adevărat ce are de spus celălalt. Deci acesta e primul pas. Trebuie să îi ascultăm pe ceilalți.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem dacă vrem să urmăm modelul de slujire al lui Hristos este să-i ajutăm pe alții. Vedeți, uneori când oamenii vorbesc, ce doresc ei de fapt e să fie ascultați și asta e tot. Aceasta e o slujire foarte importantă.. Doar să-i asculți pe oameni până la capăt. Nu trebuie să vii cu răspunsuri. Nu trebuie să vii cu soluții. Simpla ascultare, uneori prin ea însăși, e o mare parte a soluției.
Dar sunt ocazii, și așa se întâmplă de cele mai multe ori, când există mai mult decât simpla dorință de a fi ascultat. Adesea celălalt încearcă să exprime nevoi reale. Iar atunci când acele nevoi sunt exprimate, avem obligația, ca urmași ai lui Isus Hristos, să încercăm să ajutăm la împlinirea acelor nevoi. Isus a vorbit despre asta. Am privit deja la unele din aceste texte. Isus a spus că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi. Trebuie să dăm de băut celor însetați. Trebuie să-i vizităm pe cei din închisoare. Trebuie să purtăm de grijă celor bolnavi, și așa mai departe, pentru mulțimea de nevoi pe care oamenii din jurul nostru le simt și le exprimă într-un fel sau altul în fiecare zi. Dificultatea stă în faptul că, vedeți, rareori e ne e convenabil să-i ajutăm pe alții. Problema pe care o avem în domeniul ascultării e că ne e greu să ascultăm. Credem că știm răspunsurile înainte să auzim care e problema. Dificultatea pe care o avem în acest domeniu e că nu ne simțim confortabil ajutându-i pe alții. Presupun că acest lucru e cu atât mai adevărat în zilele noastre din cauza presiunilor pe care le exercită asupra noastră programul încărcat și lucrurile care trebuie făcute. Nu mai avem timp, sau cel puțin așa credem, să ne oprim și să ajutăm pe cineva așa cum are nevoie să fie ajutat. Și totuși, când mă gândesc la natura umană și reflectez la ceea ce cunosc din istorie, cred că, deși presiunile pe care trebuie să le suportăm sunt intense, situația nu a fost niciodată radical diferită. Mă gândesc, de exemplu, la exemplul Domnului nostru despre bunul samaritean care l-a ajutat pe omul căzut între tâlhari în timp ce mergea spre Ierihon. Nici lui nu i-a fost convenabil. Și el era în drum spre Ierihon. Avea și el un program pe care trebuia să-l respecte. Avea și el afacerea lui. Avea responsabilități față de familia lui, oricare vor fi fost acestea. Dar s-a oprit și a dat din timpul său. L-a ajutat pe omul rănit de tâlhari și s-a abătut de la drumul lui ca să-l ducă până la un han, a rămas acolo peste noapte și a dat din banii săi. A doua zi, vedeți, 24 de ore mai târziu, și-a continuat drumul și și-a rezolvat problemele. Când a terminat, în drum spre casă s-a oprit din nou la han ca să vadă dacă nu cumva au fost cheltuieli mai mari decât banii pe care i-a lăsat pentru îngrijirea rănitului.
Avem aici un om care e experimentat disconfortul. Și totuși, Domnul nostru spune că el a fost aproapele celui rănit. El a fost modelul. El a fost cel care și-a slujit cu adevărat fratele. Vedeți, dacă vrem să slujim așa cum ne-a spus Isus că trebuie s-o facem, adesea vom descoperi că acest lucru nu e deloc confortabil.

Al treilea lucru pe care îl implică slujirea este dărnicia. Trebuie să dăruim celor din jur. Acum, lumea spune: ,,Ce e al meu e al meu iar ce e al tău e tot al meu dacă pot pune mâna pe el." Creștinii spun: ,,Ce e al meu nu e al meu. E doar un lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu și, prin urmare, îl am în administrare. Sunt responsabil de modul cum îl folosesc, de aceea, dacă tu ai nevoie de el, e al tău." Vedeți, cele două situații sunt total diferite și avem dificultăți și în acest domeniu. Uneori, în creștinism au existat urmași ai lui Hristos care s-au simțit îndemnați să dăruiască tot ce aveau pentru a arăta prin aceasta, într-un mod radical, că ei nu trăiesc pentru ei înșiși ci pentru alții. Așa s-a întâmplat la începuturile Bisericii din Ierusalim. Ni se spune că în acele zile creștinii vindeau tot ce aveau și dădeau la săraci, iar o parte din bani era dăruită Bisericii pentru a fi împărțită tuturor, apoi trăiau împreună și aveau toate lucrurile în comun. Nu cred că acesta e modelul prescris pentru toți, dar e ceva la care trebuie să luăm seama. În special, permiteți-mi să o spun, dacă banii sunt o problemă, așa cum sunt pentru cei mai mulți din zilele noastre. Dacă te înconjori cu lucruri materiale, dacă aceste lucruri au pus stăpânire pe tine, e un lucru ce ar trebui făcut. Trebuie luată în considerare dăruirea, dacă nu în întregime, cel puțin a unei mari părți din aceste lucruri, ca să ne putem elibera de controlul pe care îl au banii asupra noastră. Ne amintim că, în conversația cu tânărul bogat, Isus i-a spuns să vândă tot ce are. Nu a spus același lucru și altor oameni, dar l-a spus tânărului bogat. ,,Vinde tot ce ai, dă la săraci și apoi vino și urmează-Mă." Pentru că aceasta era bariera care îl împiedica să devină un ucenic. Pe această bază, e posibil să spunem că, la fel cum Dumnezeu cheamă pe cineva la o viață de sărăcie, un stil de viață simplă, ca să poată dărui iar banii să nu fie o barieră și să nu dețină controlul asupra vieții lui, e posibil ca Dumnezeu să cheme pe altcineva să câștige bani, dacă, în slujirea sa pentru Isus Hristos, poate lua acei bani și să-i folosească într-un mod responsabil, ca administrator numit de Dumnezeu, fie ca să asigure locuri de muncă pentru alții sau ca să dăruiască acești bani. Mai presus de toate, să dăruiască celor în nevoi.
Lucrul care contează aici e atitudinea față de Hristos. Trăim noi în această lume ca să acumulăm lucruri pentru noi înșine sau suntem aici administratori ai lui Dumnezeu? Iar dacă suntem aici ca administratori ai Lui, un fel în care putem sluji altora e prin dărnicia noastră atunci când apare câte o nevoie.

Dați-mi voie să sugerez un al patrulea lucru. Noi trebuie să ne purtăm poverile unii altora. Problema aceasta a purtării poverilor unii altora e una importantă. Atât de importantă încât în al 53-lea capitol al cărții lui Isaia expresia poate fi folosită pentru a descrie întreaga slujire a lui Hristos. ,,Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui." Atât de importantă încât viața creștinului poate fi descrisă ca o purtare. E lepădarea de sine apoi luarea, sau purtarea, crucii pentru a-L urma pe Isus. Pavel ne spune în al șaselea capitol din Galateni, vorbind despre viața creștină, că trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora, împlinind astfel Legea lui Hristos.
Și oamenii au cu adevărat poveri. Au multe poveri. Poveri pe care lumea nu le va purta. Poveri care sunt prea grele pentru ei să le poarte. Unul din privilegiile pe care le avem ca și creștini este să purtăm poverile pe care ceilalți le cară. Dați-mi voie să sugerez în acest punct că acesta este un mare avantaj al grupului mic în părtășia creștină. Și aceasta din două motive. Mai întâi, doar în contextul unui grup mic, în părtășia care există acolo poate o persoană să împărtășească povara pe care o poartă. Trăim într-un mediu creștin în care nu numai că oamenii adesea nu ascultă, dar și dacă ar asculta, ne-am teme să spunem ce ne frământă de fapt. Pentru că, necunoscându-i pe ceilalți, ei nu ne ascultă și nu știm unde le e inima, iar dacă vorbim despre problemele pe care le avem (probleme la locul de muncă, probleme în familie, probleme cu soțul, cu soția, cu copiii, oricare ar fi aceste probleme), ne temem că vom fi respinși. Ne face să ne simțim vulnerabili vorbind despre aceste lucruri care pot foarte bine să fie un eșec din partea noastră. Astfel, ne reținem și afișăm un fel de fațadă. Nu încercăm în mod deliberat să îi înșelăm pe ceilalți, dar pur și simplu nu vrem să fim răniți. Și așa se face că nu vorbim despre acele lucruri care sunt marile poveri din viața noastră. Această situație poate fi depășită într-un grup mic, pentru că într-un grup mic creștinii împărtășesc cu ceilalți starea în care se găsesc, ce se întâmplă în viețile și inimile lor. Și, pe măsură ce încrederea și intimitatea se dezvoltă pe parcursul mai multor luni sau ani, se creează un context receptiv în care o persoană poate spune: ,,Știți, n-am vrut să vorbesc despre asta multă vreme dar trebuie să vă spun ce mă frământă." Toate acele teribile, groaznice poveri ies acum la iveală.
Acesta e primul motiv pentru care un grup mic e important. Mai există și un al doilea motiv. Trebuie să mărturisesc cu sinceritate, în acest punct, că uneori când avem de-a face cu oamenii, poverile pe care le au aceștia, izvorând dintr-un trecut atât de nefericit, sunt atât de copleșitoare încât este literalmente imposibil pentru o persoană, pentru un creștin, oricât de binevoitor ar fi acesta, să le poarte pe toate. Pur și simplu nu poți face față. Sunt atât de stringente încât, ca să te oprești și să te ocupi de ele, ei bine, trebuie să lași orice altceva deoparte. Dar ce se întâmplă într-un grup mic? Acele poveri sunt împărtășite. Nu trebuie o singură persoană să le poarte pe toate. Rareori se întâmplă ca într-un grup toți să aibă o problemă. De obicei, problemele vin una câte una, sau pe rând la câte o persoană, cel mult la două sau trei odată, și astfel e posibil, într-un astfel de context, ca povara să fie distribuită. Și asta e sănătos pentru grup. Face o astfel slujire posibilă pentru individ și, mai mult, e sănătos pentru cel ce are problema pentru că poate învăța să stabilească o relație cu ceilalți într-un mod general. Adânc și personal dar general. Mai bine decât să devină excesiv de atașat și dependent de un singur creștin, ceea ce nu contribuie cu adevărat la creștere ci mai degrabă la un gen de dependență copilărească. Și totuși, vedeți, în aceasta constă slujirea. Da, să asculți. Să ajuți la purtarea poverilor altora.

În al cincilea rând, în slujirea celorlalți trebuie să rostim adevărul Cuvântului lui Dumnezeu din Evanghelie. Spuneam mai devreme că marea noastră problemă aici e ezitarea în a asculta când celălalt vrea neapărat să vorbească, iar în ordine cronologică aceasta e o problemă prioritară. Trebuie mai întâi să învățăm aceasta. Trebuie să învățăm să ne stăpânim limba. Trebuie să învățăm să tăcem. Trebuie să învățăm să ascultăm. Trebuie să îl ascultăm pe celălalt până la capăt. Aceste lucruri trebuie să învățăm să le facem. Dar, după ce am vorbit despre asta, e adevărat și faptul că vine vremea în relația noastră cu ceilalți când trebuie să vorbim ceea ce ne-a spus Dumnezeu să vorbim. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă n-am face-o. Iată o carte plină de speranță. Iată o carte care vorbește despre păcatul nostru dar nu o face ca să ne doboare ci ca să îl părăsim și să-l aruncăm la picioarele lui Isus Hristos, unde vom găsi iertarea pe care El o oferă. Iar dacă îi ascultăm pe ceilalți cum își varsă problemele, dacă, fiind creștini, auzim aceste lucruri și nu spunem, după ce am ascultat până la capăt: ,,A, dar iată vestea minunată pe care o găsim în Evanghelie. Evanghelia spune că, dacă mărturisești aceste lucruri, Isus e credincios și drept ca să te ierte de ele și să te curățească de orice nelegiuire." Dacă nu putem spune asta, ei bine, e un lucru într-adevăr ciudat. Ezităm în acest punct. Adesea nu ne place să părem ca unii care au răspunsuri și, desigur, avem dreptate să fim sensibili la aceasta dacă relatarea mesajului Evangheliei înseamnă să vorbim cu mândrie. Nu trebuie să o facem astfel. Dar acesta este Cuvântul care ne-a fost dat. Acesta e locul unde am fost curățați. Și, firește, pe acesta vrem să îl împărtășim cu ceilalți.

Ultimul punct al slujirii despre care vreau să vorbesc este acesta. Trebuie să îl ridicăm pe celălalt. Despre aceasta vorbește Pavel în Galateni când spune să îl ridicăm pe celălatl cu duhul blândeții. Avem privilegiul să îi ajutăm pe oameni în această privință. Nu prin tăria noastră. Noi nu avem deloc. Nu prin puterea noastră. Ea lipsește cu desăvârșire. Nu prin înțelepciunea noastră. Înțelepciunea noastră e nebunie. Ci prin mesajul Evangheliei, atunci când vorbim în Numele lui Dumnezeu și spunem că prin pocăința de păcat obții iertarea; atunci când, într-un mod pozitiv, îl luăm pe celălalt pe după umeri și îl readucem din nou în mijlocul nostru și în părtășia bisericii.

Ei bine, am ajuns la sfârșitul acestei secțiuni. Și observ că ultimul lucru pe care îl spune Domnul este acesta: ,,Acum că știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți." Nu e atât de important dacă ai înțeles totul ci lucrul care contează cu adevărat e dacă faci ce ai înțeles. Și aici El spune, într-un limbaj cât se poate de practic, după ce a trecut prin toate, după ce și-a prezentat demonstrația, după ce a explicat-o, după ce a spus că în aceasta constă viața de slujire și ea trebuie să facă parte din tine dacă ești ucenicul lui... după toate aceste lucruri, El spune: ,,Acum că le știți, ferice de voi dacă le și faceți." Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să luăm seama la cuvintele Sale pline de înțelepciune.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Umblarea Creștinului