Cu câteva luni în urmă, stăteam pe un scaun comfortabil în casa mea, făcând ceva ce nu fac foarte des şi anume schimbam din telecomandă canalele la televizor. Stăteam acolo cu telecomanda în mână şi săream de pe un canal pe altul. Şi pe când făceam lucrul acesta am văzut deodată un om care cânta la pian, însă nu-l puteam distinge clar. Tot ceea ce puteam vedea erau degetele acestuia apăsând pe clapele pianului. Fără să observ nimic deosebit am continuat să schimb canalele dând înapoi cu vreo două sau trei programe; dar imediat am avut o reacţie întârziată. Cunoaşteţi simţământul acesta ... când dintr-odată vă amintiţi de ceva. Am încetat să mai schimb canalele şi mi-am zis: "Stai puţin. Cântecul acela îmi sună familiar". Aşa că am revenit la programul cu pricina şi de data aceasta îl puteam vedea în prim plan pe acel bărbat cum cânta la pian; am fost şocat însă să constat că bărbatul respectiv era un prieten de-al meu, care cânta la pian chiar la televiziunea naţională. Numele lui este George Miladin. Avea privilegiul acesta deoarece era profesor licenţiat în muzică; el predă un curs numit "Lecţii de pian" în care foloseşte casete audio şi aşa mai departe. Aceasta era ceea ce se poate numi o reclamă pe postul naţional de televiziune cu scop comercial. George cânta o melodie în stilul lui George Shearing şi datorită acestui fapt l-am putut recunoaşte. Iată deci, că prietenul meu George Miladin era chiar pe postul naţional de televiziune cântând în stilul său aparte. În momentele acelea, mi-am adus aminte de un eveniment care s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă la San Diego, pe când eram la o conferinţă. George Miladin, care acum trăieşte în San Diego, a venit la acea conferinţă şi, după una din sesiunile plenare ale acesteia, l-am luat deoparte şi i-am zis: "George, trebuie să găsim un pian!". Aşa că am tot căutat prin biserică până am dat de o sală unde aveau loc de obicei repetiţiile corului; nefiind nimeni acolo am intrat înăuntru şi am închis uşa. Atunci i-am zis lui George: "George învaţă-mă câteva lucruri despre pian!". El mi-a răspuns: "Ca de exemplu?" Eu i-am zis: "Nu ştiu ... învaţă-mă ceva frumos", căci îmi plăcea să cânt la pian şi să învăţ lucruri noi, chestii mărunte. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta. El s-a aşezat la pian şi mi-a arătat câteva tehnici pe care le folosea în repertoriul său. Iată la ce m-am gândit după aceea. M-am gândit la cât am fost de dornic să apelez la el ca să mă poată învăţa ceva ce nu ştiam să fac. Şi vreau să vă spun că nu obişnuiesc să aborderz mulţi oameni în felul acesta: "vrei să mă înveţi să fac cutare sau cutare lucru?" Dar sunt gata să adresez această întrebare acelei persoane ale cărei abilităţi sau îndemânări în anumite domenii, sunt demne de toată admiraţia. Şi mai ales dacă este vorba despre ceva de care sunt interesat. Bineînţeles că nu îi voi întreba pe oamenii de ştiinţă despre cum anume se fabrică o rachetă, deoarece ar fi o pierdere de timp atât pentru ei cât şi pentru mine.
Gândiţi-vă însă la ucenici, în Noul Testament, care mergeau prin împrejurimi fiind parte din anturajul lui Hristos în fiecare zi. Ei s-au înscris în şcoala Lui. A fost o lucrare care s-a desfăşurat în locuri diferite. Isus era un Rabin care nu avea o şcoală obişnuită cu tot felul de cursuri, însă mergea din sat în sat, iar ucenicii Lui îl urmau, literal vorbind. De fapt, atunci când El i-a chemat pe ucenici şi le-a zis "Urmaţi-Mă", El a vorbit la modul literal. El nu spunea "Urmaţi învăţăturile Mele" ... şi aşa mai departe, ci El le spunea de fapt "Urmaţi-Mă pe Mine! Înscrieţi-vă în şcoala Mea rabinică. Fiţi studenţii Mei" - căci cuvântul mathetes sau "ucenic" înseamnă literal învăţăcel sau student. Aceşti oameni s-au strâns în jurul lui Hristos ca să păşească pe urmele Lui - literal vorbind - încercând să memoreze învăţătura pe care El le-o va da atâta timp cât vor umbla pe cale.
Ei bine, evident că aceşti oameni au primit mai mult decât s-au aşteptat atunci când au făcut angajamentul. Nu numai că au învăţat marile adevăruri ale Scripturii urmându-L pe Hristos dar li s-a dat şi privilegiul extraordinar de a fi martori vii la mulţimea minunilor înfăptuite de Isus. Este cunoscut faptul că viaţa lui Hristos a fost plină de minuni strălucitoare. Iată care este întrebarea mea însă: urmându-L îndeaproape pe Isus în fiecare zi, ascultând de învăţăturile Lui, privindu-L cum înfăptuieşte toate aceste minuni şi având apoi oportunitatea - la fel cum am avut eu cu acel mare pianist, George Miladin - de a-I cere să te înveţe ceva, ce anume L-ai ruga să te înveţe? Te vei gândi la faptul că ucenicii Lui s-ar putea duce la El ca să-I spună: "Isuse, învaţă-ne cum să transformăm apa în vin!" sau "Învaţă-ne cum să umblăm pe apă!" sau "Învaţă-ne cum să înviem oamenii din morţi!". Cam acesta ar fi tipul de întrebări pe care l-aş pune lui Isus. Însă Noul Testament ne relatează despre altfel de întrebări pe care ucenicii I le-au pus lui Isus. Aşa cum Luca a consemnat pentru noi în evanghelia sa, ucenicii au venit la Isus cu o anumită ocazie şi I-au zis: "Învăţătorule, învaţă-ne cum să ne rugăm!". Am privit această întrebare ca pe ceva fascinant, ca fiind cea mai importantă întrebare pe care ei I-au adresat-o lui Isus. Întrebarea "cum să?" arăta faptul că ei căutau să dobândească o abilitate interioară pe care să o dezvolte transformând-o într-o îndemânare sau măiestrie.
Acum, prima întrebare pe care doresc să v-o adresez este aceasta: de ce credeţi că I-au cerut acest lucru? Vin cu presupoziţii în aceste momente, dar părerea mea este că ei au observat legătura indisolubilă dintre viaţa de rugăciune a lui Isus şi puterea Lui, învăţătura Lui, caracterul Lui, întreaga Lui Fiinţă. Probabil ei au băgat de seamă că după ce Isus mergea şi slujea miilor de oameni El se retrăgea în locuri pustii, rămânând doar El cu El Însuşi. Probabil El se simţea obosit după o astfel de lucrare. Aduceţi-vă aminte de femeia care avea o scurgere de sânge - când ea s-a atins de poala hainei Lui, Isus s-a oprit şi a întrebat: "Cine M-a atins? Căci am simţit o putere ieşind din Mine". Cu siguranţă că Isus nu se retrăgea doar pentru o jumătate de oră sau o jumătate de zi. Perioada de timp pe care El o petrecea în rugăciune era intensă. Cunoaştem intensitatea rugăciunii Lui din Grădina Ghetsimani, când El s-a rugat cu o asemenea pasiune şi fervoare încât au început să-I curgă de pe frunte stropi de sânge asemenea sudorii. Ştim că El a petrecut o noapte întreagă în rugăciune înainte de a-Şi alege ucenicii şi a le cere să-L urmeze. Acel proces de selecţie a avut loc doar după o perioadă de stăruinţă profundă în rugăciune înaintea Tatălui. Fără îndoială că ucenicii au băgat de seamă acest lucru. Ei au observat intimitatea dintre Isus şi Tatăl şi evident că au făcut legătura dintre rugăciunea şi Puterea Lui. Astfel că, atunci când s-au dus la Isus ei I-au pus cea mai înţeleaptă întrebare dintre cele ce trebuiau puse: "Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm!". Şi au mai adăugat apoi o mică afirmaţie: "Aşa cum Ioan Botezătorul şi-a învăţat ucenicii să se roage!". Observaţi, ei nu numai că au luat seama la caracterul minunat al lui Isus, ci au descoperit acest caracter şi în persoana lui Ioan Botezătorul, şi de asemenea în ucenicii lui Ioan Botezătorul, ucenici care, bineînţeles, aveau să-şi îndrepte devotamentul mai târziu spre Hristos, după ce Ioan l-a scos în evidenţă pe Isus.
Mărturisesc că mă surprinde modul în care Isus le răspunde ucenicilor la întrebare ("Te rugăm, învaţă-ne cum să ne rugăm"). Nu vreau să sugerez că El ar fi putut da un răspuns mai bun - nu mă refer la acest lucru - ci pur şi simplu vreau să spun că sunt surprins. M-am gândit că Isus le-ar fi putut spune ucenicilor: "Dacă într-adevăr vreţi să învăţaţi cum să vă rugaţi, afundaţi-vă în studiul Psalmilor!". Căci în cartea Psalmilor găsim rugăciunile care au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi, aşa cum Noul Testament ne spune, Duhul Sfânt este Cel care ne susţine mereu în rugăciunile noastre. Nu toţi ştim cum să ne rugăm eficace. Acest lucru nu este ceva pe care să-l deprindem imediat. Ne este greu să ne exprimăm simţămintele cele mai adânci şi preocupările cele mai profunde în relaţia noastră cu Dumnezeu. Însă lui Dumnezeu îi face plăcere să ne dea Duhul Sfânt spre a ne îndruma în rugăciune înaintea Tatălui. Cu siguranţă că în Vechiul Testament, tot El i-a ajutat şi pe psalmişti să se exprime.
De asemenea, dacă am fost interesaţi să vedem evaluările făcute de istoricii Bisericii - care au indicat de mai multe ori că, dacă ne uităm înapoi în istoria Bisericii şi analizăm perioadele când viaţa acesteia a înflorit, când şi-a manifestat din plin forţa spirituală, când închinarea ei a atins apogeul - trebuie să fi observat că aceşti istorici au subliniat faptul că, de-a lungul acelor perioade aparte de trezire spirituală din istoria Bisericii, Psalmii erau inima şi centrul închinării atât în Biserică cât şi în viaţa devoţională personală a fiecărui credincios în parte. Tot aşa şi în prezent: acei oameni care au învăţat lecţia adâncirii profunde în studiul şi meditaţia Psalmilor experimentează acum modelul suprem de rugăciune al Vechiului Testament, care a fost iniţiat de Dumnezeu Duhul Sfânt.
Iată deci cum aş fi răspuns eu la acea întrebare. Dar nu-i aşa că vă bucuraţi fiindcă nu sunt eu Isus?!! Nu, nu vreau să sugerez acum că Isus a neglijat valoarea Psalmilor. Nu, ci doar aşa, în trecere, vreau să vă spun că, dacă într-adevăr doriţi să învăţaţi cum să vă rugaţi - mă refer la acele rugăciuni în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea - atunci să faceţi şi voi la fel, să vă afundaţi întreaga fiinţă în cartea Psalmilor. Şi priviţi Psalmii ca pe nişte rugăciuni; nu doar ca pe nişte cântece ci şi ca pe nişte rugăciuni.
Revenind însă la subiectul nostru, trebuie să vă spun că Isus nu a răspuns în acest fel la întrebarea ucenicilor. Aşadar, cum a răspuns El la acea întrebare? Iată ce spune El în Matei 6:5: "Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentruca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti".
Cred că acesta este unul dintre cele mai neglijate pasaje din întreg Noul Testament. Când El se ocupă de toate aspectele acestui concept al rugăciunii (aici, în Predica de pe Munte, bineînţeles) primul lucru pe care ni-l spune despre rugăciune este cum anume să NU ne rugăm. Şi astfel, prima restricţie impusă rugăciunii este de fapt o restricţie impusă din cauza ipocriziei. Trebuie să luăm în serios acest îndemn fiindcă Dumnezeu nu este slăvit şi Dumnezeu nu găseşte plăcere în rugăciunea ipocrită. În Noul Testament, termenul "ipocrizie" este luat din cultura vremii, ipocritul fiind o persoană care juca într-o piesă de teatru, într-o dramă. El era de fapt un actor care juca teatru. Ceea ce făcea nu era real, adevărat. Înţelesul originar al termenului nu are nimic de-a face cu nesinceritatea. În zilele noastre, bineînţeles că nu-i acuzăm pe actori de ipocrizie şi nesinceritate, pentru că joacă un rol care nu corespunde cu viaţa lor obişnuită. Dar trebuie să ştim că acest cuvânt a fost luat din acel context şi aplicat, în mod particular de către Isus, oamenilor care se rugau mecanic, arătând totodată o pioşenie exterioară care nu era de fapt starea lor lăuntrică ci doar o aparenţă de dragul opiniei publice. Era ceva fals. Era ceva teatral. Era ceva lipsit de sinceritate. Era o formă falsă de evlavie, o atitudine specifică fariseilor. Pentru ei, rugăciunea era o afacere. De asemenea, oamenilor li se cerea să se roage, aşa că ei au început să facă parade publice din pioşenia lor. Şi noi trebuie să fim atenţi la acest aspect, pentru că multor creştini în prezent, de aceeeaşi vârstă cu noi, li se cere adesea să depună mărturie pentru credinţa lor. Bineînţeles că suntem chemaţi să depunem mărturie pentru credinţa noastră, ceea ce înseamnă să facem vizibil invizibilul. Aceasta este datoria noastră ca şi creştini. Dar uneori avem tendinţa să credem că unul din principalele mijloace prin care trebuie să depunem mărturie este rugăciunea publică, demonstrându-ne astfel spiritualitatea noastră creştină. Acesta este un lucru periculos deoarece scopul rugăciunii nu este acela de a fi văzuţi de oameni. Motivaţia rugăciunii nu este aceea de a ne expune spiritualitatea înaintea celor din lume care stau şi ne privesc. Rugăciunea trebuie să fie în primul rând o chestiune strict personală. Bineînţeles, nu cred că, creştinismul ţine doar de aspectul personal. Am auzit oameni la show-rile de televiziune, spunând: "Niciodată nu am discutat despre religie sau dogme pentru că religia este ceva strict personal, ceva strict privat". Ei bine, sunt de acord cu jumătate din această afirmaţie. Creştinismul este personal, fără îndoială. El nu este impersonal. Dar nu este privat. Noul Testament ne dă tot felul de porunci care ne îndeamnă să ne mărturisim public credinţa. Noi nu suntem creştinii Serviciului Secret. Nu suntem ceea ce se presupune a fi "creştini secreţi". Noi trăim pentru a depune mărturie înaintea lumii cu privire la angajamentul nostru faţă de Hristos. Noi nu trăim pentru a ascunde acest lucru. Însă rugăciunea implică o părtăşie, o legătură aparte, o relaţie specială între o persoană în mod individual sau o biserică în mod colectiv cu Dumnezeu. Iar această relaţie nu este destinată pentru a face un spectacol public din ea. Trebuie să avem grijă. De multe ori am fost la biserică şi l-am auzit pe cel ce slujea spunând rugăciunea pastorală de duminică dimineaţa, însă mă întreb cui i se adresa. Parcă ascultai un fel de mini predică rostită sub formă de rugăciune. Şi aveai o senzaţie ciudată - parcă nu vorbea cu Dumnezeu ci cu noi; eram ca un fel de audienţă ţinută în captivitate; ochii noştri erau închişi, încercam să păstrăm o linişte deplină şi să ne concentrăm totodată atenţia asupra cuvintelor lui. Ceea ce ar fi trebuit însă să facem atunci era să ascultăm pastorul cum I se adresează lui Dumnezeu pentru noi. Noi participam la acea rugăciune deoarece el ne reprezenta înaintea lui Dumnezeu şi ca atare noi îl ascultam. Rugăciunea lui nu era în primul rând pentru urechile noastre. Noi trebuie să ne rugăm înainte de toate lui Dumnezeu.
Tot aşa, primul lucru pe care Isus îl spune este "Nu vă rugaţi ca ipocriţii". Iar al doilea lucru este "Rugaţi-vă în ascuns. Închideţi uşa după voi. Duceţi-vă în cămăruţele voastre. Ridicaţi-vă ochii spre Dumnezeu. Şi Tatăl care vă aude în ascuns vă va răsplăti în public".
Am uitat să precizez ceva referitor la ideea că noi căutăm să ne expunem pioşenia înaintea oamenilor. Dumnezeu nu este interesat de pioşenia noastră. El nu este interesat de religie, religie înţeleasă în termenii unui spectacol de ochii lumii. El este interesat de evlavie. El este interesat de neprihănire. Nici chiar spiritualitatea nu este un scop în sine însuşi. Vieţile noastre spirituale, cu tot ce implică ele, sunt mijloace de a ajunge la evlavie. Şi bineînţeles, unul din cele mai importante mijloace este rugăciunea.
Cred că până aici am clarificat lucrurile. Haideţi acum să vedem repede care este cel de-al doilea lucru pe care Isus îl spune în pasajul de care ne ocupăm. El spune: "Atunci când vă rugaţi să nu folosiţi aceleaşi şi aceleaşi cuvinte fără înţeles, cum fac păgânii, căci ei cred că dacă vor folosi multe cuvinte vor fi ascultaţi".
Aşadar Isus spune: să nu vă implicaţi în rugăciune ca într-un fel de ritual magic, căci aşa fac păgânii; ei recită la nesfârşit fraze fără înţeles, propoziţii goale, fără sens. Ei stau prin împrejurimi şi scot tot felul de sunete bizare. Sau pur şi simplu stau şi recită rugăciuni lungi, fără logică, fără nici un fel de emoţii, ci doar goale, fără înţeles - recitări repetate. Isus nu le consideră forme mai evlavioase de rugăciune, ci dimpotrivă, El leagă aceste repetiţii inutile de păgânism. Vom discuta mai multe despre acest aspect la următorul nostru mesaj din ciclul de predici intitulat "Învăţătura lui Isus despre rugăciune".
Gânduri de încheiere
Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era o preocupare şi pentru contemporanii săi, a fost dragostea lui faţă de rugăciune. Luther s-a dăruit unei vieţi disciplinate de rugăciune, punând zilnic deoparte câteva ore din viaţa sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: "Frate, Martin, tu eşti un om ocupat, eşti un om eficient ..." - şi aşa este; uitaţi-vă câte cărţi a scris: cincizeci de volume de cărţi destul de substanţiale; de asemenea, el a avut tot felul de responsabilităţi în lucrarea de învăţare, în predicare, în conducerea Reformei şi în toate celelalte ... - "cum poţi în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ţinând cont de programul tău încărcat?". Luther i-a răspuns astfel la întrebare: "Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental". Atunci când era presat de mult mai multe sarcini şi responsabilităţi şi viaţa lui devenea mai aglomerată decât era de obicei, Luther spunea că trebuie să-şi modifice viaţa de rugăciune. Dar ce credeţi că trebuia el să-şi modifice, la ce anume se referea? În mod normal, aţi tinde să credeţi că el intenţiona să-şi diminueze timpul pe care-l petrecea în rugăciune, însă el se referea exact la opusul acestei mentalităţi. Luther a spus: "Cu cât sunt mai ocupat, cu cât am mai multe responsabilităţi, cu atât mai mult găsesc că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii". Şi astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii, începea mai degrabă să crească o dată cu capacitatea lui de a rezista la presiunile din viaţă, decât să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să-l imite pe Hristos, pentru că toate aceste lucruri şi-au găsit loc şi în viaţa Domnului nostru.
Tradus de Nelu Giosanu