"Dumnezeu Îşi dă votul Lui; Satan şi-l dă pe al lui; dar tu trebuie să dai votul decisiv"?
În acest articol vreau să ofer pe scurt câteva răspunsuri biblice la obiecţiile obişnuite aduse în ce priveşte doctrina alegerii. Dacă cineva nu crede în doctrina alegerii necondiţionate, e imposibil ca acea persoană să aibă o doctrină a harului puternică. Aşa cum Luther îi spunea lui Erasmus, cine nu cunoaşte acest mare adevăr nu cunoaşte în realitate Evanghelia creştină. "Pentru că atunci când lucrările şi puterea lui Dumnezeu nu sunt cunoscute în felul acesta, eu nu mă pot închina, nu Îl pot lăuda, nu Îi pot mulţumi şi nu Îi pot sluji lui Dumnezeu, deoarece nu ştiu cât îmi datorez mie şi cât Îi datorez lui Dumnezeu." Această deosebire este esenţială, adaugă el, "dacă vrem să trăim o viaţă evlavioasă." Mai mult, "Dacă nu cunoaştem aceste lucruri, nu vom cunoaşte nici unul din lucrurile creştine şi vom fi mai rău decât orice păgân." 1 Aşa cum sublinia Luther în discuţia lui cu Erasmus, acest subiect al liberei voinţe şi al alegerii este esenţial în susţinerea doctrinei îndreptăţirii prin eliminarea oricărui element de decizie sau de efort omenesc ca bază pentru atribuirea vreunui merit. De aceea, haideţi să examinăm pe scurt suportul biblic pentru această doctrină importantă, privind la unul din pasajele principale: Romani capitolul nouă.
Legământul
Pe tot parcursul Vechiului Testament şi până în Evanghelii observăm acest concept al legământului. Deşi Dumnezeu este conducătorul suveran al întregii creaţii şi, prin urmare, cât se poate de capabil să conducă în totalitate ca un dictator, cu toate acestea El găseşte de cuviinţă să intre într-un legământ cu fiinţele căzute, să ne lege pe noi de El şi pe El de noi.
Acesta este fundalul scrisorii lui Pavel către Romani în general, şi al capitolului nouă în particular. Pavel a adus în discuţie subiectul credincioşiei. Din cauză că noi suntem, în mod individual şi colectiv, cunoscuţi mai dinainte, predestinaţi, chemaţi, îndreptăţiţi, şi aşteptăm proslăvirea, nimic "nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 8:39). Dar acest lucru ridică o întrebare importantă, în special pentru credincioşii evrei care citesc această scrisoare: Dacă Dumnezeu a eşuat în promisiunea Sa de a-l mântui pe Israel, aşa cum mulţi se gândeau că Pavel sugera prin slujirea lui printre Neamuri, de ce să ne mai încredem în hotărârea Lui de a ne mântui pe noi?
Apostolul se lansează apoi în discuţia despre "adevăratul Israel". Chiar şi în Vechiul Testament, nu orice descendent natural era un copil al lui Dumnezeu (Isaia 6:9-13, etc.). La un moment dat, chiar şi Esau făcea parte din poporul legământului lui Dumnezeu, atunci când creştea alături de fratele său Iacov. De fapt, conform descendenţei naturale, era primul în linie să continue moştenirea avraamică, dar Dumnezeu a ales să-l binecuvânteze pe Iacov şi să-l blesteme pe Esau, "măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă" (v. 11). Aceasta e cea mai evidentă dovadă a faptului că darul harului lui Dumnezeu depinde de propria Sa generozitate în alegere, nu de descendenţa naturală, de privilegiul rasial sau de neprihănirea morală (vezi Deut. 9:4-6; 29:2-4). "După cum este scris: 'Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât'" (v. 13).
Răspunsul la obiecţii
Pavel îşi dă seama că nu va scăpa atât de uşor în această privinţă. Este o declaraţie rostită de Dumnezeu Însuşi, dar va necesita unele explicaţii: "Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: 'Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.'" (v. 14-15). Mântuirea în general şi alegerea în particular se datorează unui lucru care există în Dumnezeu, nu în noi. Există o idee dăunătoare care pluteşte în lumea evanghelică din zilele noastre, datorată mai mult psihologiei moderne decât religiei, care spune că, dacă vrem o bază pentru autoapreciere, trebuie să ne amintim că Isus Hristos credea că suntem atât de valoroşi încât se merită să moară pentru noi. Conform Scripturii însă, Isus Hristos a murit pentru noi fiindcă "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..." (Ioan 3:16). În alte cuvinte, exista ceva în Dumnezeu - o compasiune inseparabilă de fiinţa Sa, o îndurare şi o dragoste care L-au determinat să ne mântuiască deşi în noi nu exista absolut nimic care să-L atragă. Chiar şi evanghelicii conservatori uneori par să creadă că Dumnezeu este obligat să arate îndurare, ca şi cum dragostea ar fi singurul Său atribut, dar acest pasaj ne aminteşte că Dumnezeu e liber să Îşi arate îndurarea sau să Şi-o reţină, după plăcerea Lui, pentru că îndurarea, prin definiţie, nu e ceva meritat.
După ce explică faptul că Dumnezeu nu depinde în nici un fel de făpturile pe care le-a creat, Pavel concluzionează: "Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă" (v. 16). Puţine sunt declaraţiile de monergism (şi anume, ideea că numai Dumnezeu mântuieşte) mai clare decât aceasta. Printr-o singură frază, apostolul exclude orice activitate umană, ca act al voinţei sau ca activitate fizică. Nu există absolut nici un lucru cu care deciziile sau acţiunile noastre să contribuie la mântuirea noastră. Cade astfel populara maximă arminiană, "Dumnezeu Îşi dă votul Lui; Satan şi-l dă pe al lui; dar tu trebuie să dai votul decisiv". S-a dus regenerarea decizională care face ca naşterea din nou să depindă de o exercitare a voinţei umane: "Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână", le spune Isus ucenicilor Săi (Ioan 15:16). Am fost "născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:13), "...fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale" (Efes. 1:11).
Observaţi şi că această excludere a "voinţei şi a acţiunii" se aplică nu numai la deciziile şi acţiunile noastre reale, ci şi la cele din viitor. Mulţi vor recunoaşte că Dumnezeu i-a ales pe oameni, dar a făcut-o bazat pe capacitatea Sa de a cunoaşte mai dinainte care va fi alegerea lor. Totuşi, acest lucru e exclus prin afirmaţia fără echivoc a lui Pavel din versetul 13, la fel ca în versetul 11: "măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu...". Dacă alegerea lui Dumnezeu ar fi depins de decizia noastră ulterioară, acest lucru ar ridica o întrebare nu numai cu privire la harul lui Dumnezeu (un merit anticipat e totuşi un merit), ci şi cu privire la starea de păcat a omenirii. Până la urmă, dacă Dumnezeu ar fi privit prin coridorul timpului, ce ar fi văzut în noi în afară de păcat şi împotrivire? Cum ar fi putut să vadă un exerciţiu al voinţei, pe care El n-a acordat-o, din moment ce "nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis" (Ioan 6:44)?
Desigur, acest lucru ridică trei obiecţii principale. Prima şi cea mai evidentă este problema corectitudinii.
Ne arătăm măsura păcătoşeniei şi mândriei noastre atunci când folosim iniţiativa binevoitoare a lui Dumnezeu în alegerea noastră ca o ocazie de a pune la îndoială neprihănirea şi dreptatea Lui. Dacă suntem, ca rasă umană, într-o stare atât de gravă cum ne spune Pavel, în special în primele trei capitole, atunci n-ar trebui să fie nimeni printre cititori care să ceară dreptatea lui Dumnezeu în cazul lui sau în cazul ei. Dreptatea lui Dumnezeu - să primim ce merităm - cere execuţia noastră. Prin urmare, îndurarea lui Dumnezeu nu este datorată nimănui. Pavel face trimitere la îndurarea lui Dumnezeu atunci când vorbeşte despre libertatea Lui. Din moment ce toţi merităm judecata, simplul fapt că mulţi vor fi cruţaţi este un motiv să fim uimiţi, nu să ne întrebăm de ce Dumnezeu nu i-a ales pe toţi.
Pentru a ilustra această libertate, Pavel îl cheamă pe Faraon în boxa martorilor. Dumnezeu declară: "Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul" (v.17). Nici un cititor evreu nu avea nevoie să i se amintească ce rol negativ a jucat Faraon în istoria Israelului. Deşi poate ar fi exagerat să îl comparăm cu Hitler, nu există nici o îndoială că domnitorul egiptean, care a ţinut Israelul captiv pentru a-l supune la muncă de sclavi, a fost ultima persoană pe care creştinii evrei din primul secol ar fi vrut ca Pavel să o folosească drept exemplu al libertăţii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apostolul le aminteşte cuvintele din Exod 9:16, că Dumnezeu l-a ridicat. Mai târziu, el le va aminti şi faptul că "nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu" (13:1).
Amos a chemat o generaţie indiferentă şi fără ţinere de minte să vadă suveranitatea lui Dumnezeu în cursul istoriei: "Se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?... Leul răcneşte: cine nu se va speria?" (Amos 3:6). În Daniel capitolul 4 găsim visul lui Nebucadneţar, interpretat de Daniel. Mândrul rege a fost umilit de Dumnezeu până când, ca să cităm cuvintele domnitorului, "am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc." El şi-a dat seama pentru prima dată că "Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: 'Ce faci?'" Concluzia lui? "Toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!" (Dan. 4:34-37). Isaia 45:1-7 prezintă modul în care Dumnezeu a folosit un alt conducător păgân, pe Cir, "Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, şi nu este altul. Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri." Pe scurt, planul istoriei este gloria lui Dumnezeu. Fiecare din noi existăm pentru că s-a nimerit să fim de folos scopului Său de a se proslăvi pe Sine. El ne mântuieşte pentru că exercitarea dragostei şi îndurării Sale Îi aduc onoare, nu pentru că există ceva în noi care Îl determină să răspundă în felul acesta.
Un alt motiv pentru care Pavel aduce exemplul lui Faraon îl constituie împrejurările care însoţesc instrucţiunile pe care Dumnezeu le dă lui Moise încă de la început. În Exod 4:18-23 citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt. "Domnul a zis lui Moise: 'Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.'" În alte cuvinte, Dumnezeu îl va considera răspunzător pe Faraon pentru împietrirea inimii sale în faţa semnelor şi minunilor făcute de Moise, şi totuşi Dumnezeu a intenţionat încă de la început să împietrească inima lui Faraon. E un pasaj dificil, dar e acolo.
A doua obiecţie continuă de unde a rămas prima: Cum poate Dumnezeu să ne învinovăţească pentru un lucru pe care El l-a hotărât? Până la urmă, "Cine poate sta împotriva voii Lui?" (v. 19). Cum îi poate învinui Dumnezeu pe Esau, Faraon, sau pe vecinul meu necredincios dacă ei nu fac altceva decât să împlinească planul Lui? Aceasta e esenţa obiecţiei pe care o anticipează Pavel. Credinţa că nimic nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu (Daniel 4) nu e o trăsătură a gândirii Reformei, nici a gândirii creştine. E o declaraţie fundamentală a teismului! Dacă cineva crede că Dumnezeu depinde în vreun fel de făpturile umane (de voinţa sau faptele lor), ei nu sunt pur şi simplu creştini de o altă culoare; ei adoptă o interpretare non-creştină şi non-teistă a naturii lui Dumnezeu. Învăţaţii evanghelici contemporani, cum ar fi Clark Pinnock sau Richard Rice, îşi dau seama de acest lucru şi tocmai din acest motiv cheamă la o respingere a teismului clasic.
Dar această idee că intenţiile şi planurile finale ale lui Dumnezeu nu pot fi zădărnicite sau răsturnate, creează tensiune. Pavel nu oferă soluţia în acest sens, pentru că Dumnezeu nu a găsit cu cale să o descopere nici măcar unui apostol. Calvin avertiza: "Curiozitatea omului este de aşa natură încât, cu cât e mai periculos subiectul, cu atât e mai dispus să se repeadă asupra lui... De aceea, haideţi să facem din aceasta regula noastră sfântă, să nu căutăm să cunoaştem despre predestinare altceva decât ne învaţă Scripturile. Acolo unde Domnul Îşi închide gura sfântă, să ne oprim şi noi minţile să meargă mai departe." 2 Pavel nu răspunde cu o replică sofisticată de raţionament metafizic. El spune simplu: "Cine eşti tu, un simplu muritor, să Îi răspunzi lui Dumnezeu?" În alte cuvinte, a-I cere lui Dumnezeu să Se apere în prezenţa noastră cu privire la această problemă este culmea aroganţei. Nu mai există pic de reverenţă pentru Dumnezeu? Oare Dumnezeul Suveran nu are dreptul la secrete, nu are dreptul la intimitate în locaşurile cereşti? Oare fiecare colţişor al camerelor Lui trebuie devastat de speculaţiile noastre naive, generate de natura noastră căzută? Nu, ci aici, ca să schimbăm metafora, ajungem la marginea prăpăstiei, un singur pas mai departe însemnând să ne prăbuşim fără speranţă în disperare şi confuzie.
În continuare, Pavel se foloseşte de o altă aluzie din Vechiul Testament: olarul şi lutul. În Isaia 29:15-16, profetul declară: "Stricaţi ce sunteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: 'Nu m-a făcut el?'". Dar Pavel schimbă ultima întrebare, astfel încât să fie citită: "Pentru ce m-ai făcut aşa?". Din aceeaşi bucată de lut (adică din aceeaşi masă a omenirii căzute), Dumnezeu alege să facă vase ale mâniei şi vase ale îndurării, unele să-I aducă slavă demonstrând dreptatea Sa, altele să Îl slăvească pentru mila şi îndurarea Sa. Nu există nici o deosebire, pentru că toate sunt luate din acelaşi material. De aceea, cei aleşi nu se pot mândri.
Observaţi că această voie a lui Dumnezeu nu este capricioasă sau arbitrară, o idee pe care mulţi arminieni o presupun iar hiper-calviniştii o încurajează. O astfel de concepţie despre Dumnezeu, trebuie să o spunem, are mai multe în comun cu filozofia greacă decât cu creştinismul. Este fatalistă şi disperat de contrară imaginii biblice. Dimpotrivă, voia lui Dumnezeu este legată de natura Sa şi atributele Sale. În acest sens, aşa cum arăta Jonathan Edwards, nici o fiinţă (inclusiv Dumnezeu) nu are o voinţă liberă. Voinţa serveşte natura iar Dumnezeu este determinat să aleagă, să răscumpere, să îndreptăţească şi să mântuiască nu ca urmare a unei decizii arbitrare sau a unei capricioase etalări de putere, ci cu scopul de a arăta îndurare şi milă. Amintiţi-vă, acestea sunt "vase ale îndurării". El "se va îndura de oricine Îi va plăcea să se îndure." În alte cuvinte, Dumnezeu este prezentat în acest pasaj ca alegând bărbaţi, femei şi copii dintr-o rasă deja condamnată şi ruinată. Condamnarea lor e justificată, de aceea Dumnezeu nu e responsabil pentru împotrivirea, neascultarea şi ura celor respinşi, doar pentru mântuirea celor care acceptă harul iertător al lui Dumnezeu.
În final, este esenţial să arătăm ce se străduieşte Pavel să clarifice în altă parte, în special în Efeseni capitolul unu: Toate acestea sunt "în Hristos." Suntem aleşi, predestinaţi, răscumpăraţi, îndreptăţiţi, chemaţi, pecetluiţi, şi aşa mai departe, "în El." Unul dintre lucrurile măreţe subliniate în Noul Testament, recuperate atât de clar de reformatori, a fost că alegerea trebuie învăţată şi înţeleasă doar în contextul relaţiei unei persoane cu Hristos. În alte cuvinte, nu ne putem căuta alegerea într-un mod abstract, filozofic. A fi ales înseamnă a fi "în Hristos", iar a fi în Hristos înseamnă să fii unit cu El prin credinţă. Descoperim alegerea noastră nu în performanţa, rasa, succesul nostru sau în semnele exterioare - pentru că în asta consta nebunia lui Israel, ci în crucea şi în învierea lui Hristos.
Dacă aceste răspunsuri nu sunt suficient de bune pentru cititor, concluzionează Pavel, alternativa la alegere este judecata imediată pentru toate fiinţele umane (v. 22-23).
Întrebarea finală care probabil se va pune este următoarea: Dar nu vorbim oare despre poporul Israel? Mulţi dintre noi am crescut cu explicaţia că Romani nouă se ocupă de alegerea lui Israel, nu a noastră. Asta însemna că Romani nouă putea fi considerat inacceptabil pentru a fi folosit în dezbatere. Dar, aşa cum Pavel a clarificat aici, ca şi în alte părţi, Israelul adevărat e creat prin har, nu prin descendenţă omenească, decizii sau îndatoriri. De aceea, nu există un Israel adevărat fără credinţa în Hristos. Doar cei care se agaţă de El cu credinţă sunt aleşi; ceilalţi sunt judecaţi împreună cu Neamurile (Rom. 11:5-10). "Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă," îi învăţa Pavel pe galateni (Gal. 3:7). Nu există evrei care au fost mântuiţi vreodată, sunt mântuiţi acum, sau vor fi vreodată mântuiţi, şi care să nu fi fost aleşi membri ai Bisericii din ambele Testamente - Biserica din vechime (Vechiul Testament) privind înainte spre Hristos iar Biserica modernă privind înapoi la Hristos şi înainte la revenirea Sa.
Cu toate acestea, pentru a accentua că nu vorbeşte doar despre naţiunea lui Israel, Pavel adaugă: "Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri," (v.24), folosindu-se de profeţiile Vechiului Testament referitoare la adunarea aleşilor dintre Neamuri cu rămăşiţa lui Israel pentru a forma un singur trup.
Baza pentru respingere
Multe s-ar putea spune despre cealaltă faţă a monedei. Aşa cum există vase ale îndurării care sunt alese, există şi vase ale mâniei, care sunt respinse. Tot ce doreşte apostolul Pavel să spună în această privinţă este: Nimeni nu e respins de Dumnezeu fără un motiv întemeiat. "Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce?" Răspunde oare Pavel: "Pentru că n-au fost aleşi"? Nu, vina e în întregime pe umerii lor: "Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte" (v.30-33).
Una dintre cele mai sigure metode pentru a fi încredinţat că nu faci parte dintre cei aleşi este să urmăreşti o neprihănire pe care tu ţi-ai creat-o prin puterea voinţei şi prin propriul efort. Aleşii sunt pur şi simplu cei ce şi-au lăsat deoparte săbiile de război, lopeţile cu care încercau să-şi dezgroape propria neprihănire, şi s-au încredinţat îndurării lui Dumnezeu, care a promis că va avea milă de toţi cei ce-L caută. Ei vor fi mângâiaţi de faptul că, dacă ei Îl caută pe Dumnezeu, o fac pentru că El i-a iubit mai întâi şi i-a atras la El. De aceea, necredincioşii nu trebuie să privească la propria lor alegere, ci la Hristos, a cărui ofertă de iertare se aplică pentru toţi oamenii de pretutindeni: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă."
Astfel, această doctrină are rolul de a ne face să înţelegem că Dumnezeu ne mântuieşte numai prin har, numai din cauza lui Hristos. Mulţi sunt dispuşi să accepte că au fost îndreptăţiţi fără plată, dar împotrivirea lor faţă de această doctrină dovedeşte că ei nu sunt gata să accepte în întregime ideea că mântuirea lor nu este condiţionată de ceva ce există în ei. Fie ca noi toţi, indiferent de perspectiva tradiţională, să luăm în serios acest pasaj din Magna Charta3 lui Pavel şi să ne folosim de această doctrină a alegerii nu doar în dezbateri teologice, ci şi să o preţuim cu mulţumire şi recunoştinţă.
Note:
1. Martin Luther, The Bondage of the Will (Philadelphia: Westminster Press, 1975, p. 117.
2. John Calvin, NT Commentary on Romans Nine.
3. Magna Charta = carta libertăţilor politice şi civile engleze garantate de Regele John în 1215 -n.trad.
Tradus de Florin Vidu