Astăzi vom începe seria din două mesaje referitoare la închinare. Trebuie să spun, ca o introducere la acest subiect, că trăim o vreme de mare frământare şi confuzie legată de întregul subiect al închinării, o vreme fără precedent în istoria culturală a Americii, în care au loc tot felul de experimente asupra închinării. Probabil că este şi cea mai creativă perioadă din istoria noastră. Atunci când analizăm acest subiect al închinării ne întoarcem, desigur, la Reforma Protestantă din secolul XVI. Vom realiza că, chiar în mijlocul disputei care a apărut în acea vreme şi care a divizat atât de radical Creştinismul, deşi disputa s-a focalizat, s-a centrat pe doctrina justificării numai prin credinţă, sub suprafaţă se afla, de fapt, o puternică opoziţie faţă de modul şi metoda în care avea loc închinarea în Biserica Romano-Catolică din Evul Mediu. Mulţi dintre marii reformatori din secolul XVI şi-au focalizat atenţia asupra reformării modului de închinare. Şi ştim că Reforma Protestantă s-a răspândit din Germania înspre Europa continentală, apoi înspre arhipelagul Britanic şi apoi mai departe.
Dacă vă uitaţi, de exemplu, la reforma din Anglia, veţi observa că în centrul disputei care a avut loc aici se afla tocmai discuţia referitoare la cum să aibă loc închinarea. Disputa n-a fost doar între modul tradiţional de închinare al Bisericii Romano-Catolice şi cel al Bisericii Protestante, ce a fost întemeiată sub Henric al VIII-lea, când Anglia a fost declarată protestantă, fiind astfel întemeiată Biserica Anglicană. Apoi, după cum ştiţi, după domnia lui Henric al VIII-lea, naţiunea s-a întors la credinţa romano-catolică, sub domnia reginei Maria, cunoscută ca "Maria cea Sângeroasă". Mulţi dintre cei care au luat parte la Reforma Protestantă au fost ucişi în timpul regimului ei. Apoi ea a murit la o vârstă timpurie, venind la domnie sora ei (bineînţeles că între Henric şi Maria a fost Eduard al VI-lea, pe care l-am omis), regina Elisabeta. Sub domnia reginei Elisabeta, sora reginei Maria, Protestantismul a fost reinstaurat în Anglia. Însă acesta nu a fost sfârşitul controversei în lumea anglo-saxonă, deoarece am putut vedea apariţia curentului nonconformist în Anglia, curent ce a fost condus de un grup de oameni numiţi în derâdere Puritani. Iar întregul conflict dintre Biserica Anglicană şi Puritani s-a concentrat asupra închinării. Vedem astfel că această puternică preocupare pentru o închinare corectă înaintea lui Dumnezeu s-a dezvoltat din Reformă.
Astăzi ne aflăm în situaţia în care nici una din tradiţiile culturii noastre nu a supravieţuit intactă şi este ca şi cum, din nou, nici una dintre modalităţile prin care am putea şi ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu nu este sigură. Pentru indicaţiile de bază referitoare la importanţa unei închinări potrivite, haideţi să ne întoarcem la Scripturi. Haideţi să începem cu Cele 10 Porunci. Cele 10 Porunci, în primele patru legi care alcătuiesc, în accepţiunea noastră, prima tablă a Legii, se focalizează asupra responsabilităţilor noastre faţă de Dumnezeu. Prima poruncă spune: "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine." Să ne oprim puţin. Cu toţii am auzit Cele 10 Porunci. Poate le-am citit cu voce tare, le-am memorat etc. Însă acum vreau să vă pun următoarea întrebare: de ce este aceasta prima poruncă? De ce începe Decalogul cu această poruncă? La acest punct încerc să-l înţeleg pe Dumnezeu. Acestea sunt legile lui Dumnezeu iar Dumnezeu începe lista poruncilor Sale cu această poruncă. Faptul că El începe aici îmi arată că acestei porunci îi este atribuită prioritate, o importanţă supremă. Şi ce spune Dumnezeu? "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine." (În originalul ebraic porunca este "Să nu ai alţi dumnezei înaintea [sau: alături] de Mine", nuanţă care este surprinsă de majoritatea traducerilor englezeşti, dar nu este surprinsă de versiunea Cornilescu, n.trad.) Acest "înaintea" este esenţial. El nu spune că "puteţi avea tot felul de alte zeităţi cărora să vă închinaţi, atâta timp cât Eu sunt pe primul loc. Vreau să Mă consideraţi cel mai important şi atunci puteţi avea oricâte zeităţi doriţi." Nu, nu, nu. Afirmaţia: "Să nu ai alţi dumnezei înaintea Mea" înseamnă "în prezenţa Mea". Prezenţa lui Dumnezeu este omniprezentă, este peste tot. Astfel, ceea ce spune Dumnezeu este: "Nu voi tolera alţi dumnezei." Primul principiu al Legii este unul care protejează împotriva oricărei forme de idolatrie. Ceea ce face idolatria este să direcţioneze, în mod greşit, închinarea de la adevăratul Dumnezeu, de la Dumnezeul cel Viu, la un gen de substitut, o zeitate care să uzurpeze locul lui Dumnezeu.
De multe ori în trecut m-am referit la învăţătura lui Pavel din primul capitol din Romani, unde apostolul afirmă că, încă de la începutul creaţiei, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mod clar, vizibil, în natură, şi că această descoperire de Sine oferită oricărei făpturi umane, conform cărţii Romani, această descoperire arată puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Lui sau puterea Sa veşnică şi divinitatea Lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel susţine că în natură, chiar de la început, în fiecare moment al existenţei noastre, noi ne aflăm în faţa unei scene pe care Dumnezeu desfăşoară, înaintea ochilor noştri, o revelaţie a naturii, a caracterului şi a bunătăţii Sale. Noi, creaturi ale Sale, avem această cunoaştere a ceea ce este cu adevărat Dumnezeu şi a ceea ce implică adevărata divinitate, atât din natură, cât şi, ne spune capitolul 2 din Romani, din propria noastră conştiinţă. Însă Pavel merge mai departe, spunând că păcatul universal al umanităţii căzute încearcă să ia această cunoaştere a lui Dumnezeu, prin care Acesta S-a descoperit pe Sine, şi s-o înăbuşe, s-o îngroape şi apoi să schimbe acest adevăr despre Sine, pe care Dumnezeu ni l-a descoperit într-un mod atât de clar, să preschimbe acea cunoaştere, s-o schimbe într-o minciună, cum spune apostolul Pavel, şi să se închine făpturii în locul Creatorului. Care este, după Pavel, păcatul fundamental al rasei umane? Acela că deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu ni Se descoperă atât de clar, oamenii nu Îl cinstesc ca Dumnezeu, ci sunt idolatri. Chiar la începutul Legii, Dumnezeu dă o poruncă care să apere împotriva celei mai fundamentale tendinţe umane, aceea de a pune un idol în locul adevărului despre Dumnezeu. Acest lucru este atât de important încât întotdeauna când suntem preocupaţi de problema închinării trebuie să ţinem minte că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Dumnezeu pretinde în mod absolut să fie onorat, glorificat şi venerat în modul în care El porunceşte. Nu în modul pe care îl preferăm noi. Daţi-mi voie s-o mai spun o dată. Dacă iese ceva în evidenţă de pe paginile Sfintelor Scripturi, acesta este faptul că Domnul Dumnezeu, care este atotputernic şi care ne-a creat, ne porunceşte să I ne închinăm în conformitate cu Legea Sa şi nu cu propriile noastre dorinţe. Acesta este primul principiu al închinării pe care trebuie să-l cunoaştem. Deoarece dacă se lasă după noi, dat fiind tiparul nostru universal de comportament uman, ca fiinţe căzute, nu numai că vom avea tendinţa, dar ne vom şi adânci într-o anume formă de idolatrie. Care este a doua poruncă? "Să nu-ţi faci chip cioplit." A doua poruncă o susţine cu tărie pe prima. Primele două porunci ale Decalogului protejează închinarea. Ele ne oferă, de asemenea, călăuzire pentru această închinare.
După ce citim textul biblic al Legii din Exod capitolul 20, trecând de a zecea poruncă, ajungem la un text narativ scurt, Exod 20, versetul 18. "Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei i-au zis lui Moise: ŤVorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.ť" Aţi auzit ce se întâmpla acolo? Atunci când Dumnezeu a dat Legea Sa la Muntele Sinai şi a coborât din ceruri în mijlocul acelui nor gros, cu tunete şi fulgere. Momentul în care Dumnezeu a coborât pe vârful Muntelui Sinai şi l-a chemat numai pe Moise să urce în prezenţa Sa imediată pentru a primi Legea este un moment dramatic în istoria umanităţii. Apoi poporul, după ce a auzit Legea, după ce a văzut de departe fulgerele, a auzit tunetele şi a văzut acel nor coborând pe munte, a venit la Moise şi i-a spus: "Moise, vorbeşte tu cu noi şi vom asculta. Dar, orice ai face, să nu-L mai laşi pe Dumnezeu să ne vorbească, pentru că vom muri." Astfel, poporul a păstrat o distanţă între el şi prezenţa reală a lui Dumnezeu.
Aici este ceea ce vreau să înţelegeţi. Acel moment nu a fost unul singular în istoria umanităţii. Este ceva ce se află în natura noastră căzută. Preferăm să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Nu dorim să intrăm prea aproape în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece a intra în prezenţa imediată a lui Dumnezeu înseamnă a intra în acel loc al spaimei sfinte în care creatura tremură şi se teme pentru propria-i viaţă.
După doar câteva pagini ajungem la o altă relatare istorică, în capitolul 32, unde, în versetul 15, citim următoarele cuvinte: "Moise s-a întors şi s-a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. Iosua a auzit glasul poporului, care scotea strigăte, şi i-a zis lui Moise: ŤÎn tabără este un strigăt de războiť" Cred că vă daţi seama ce se întâmplă. Moise coboară de pe munte cu cele două table de piatră iar Iosua îi iese în întâmpinare. Apoi, de la distanţă, el aude acea larmă puternică, cu oameni ţipând şi chiotind. Iar Iosua spune: "Moise, se aude strigăt de luptă. În timp ce ai fost plecat trebuie să fi început o luptă, deoarece se aude acel gen de răcnete, de ţipete şi de urlete care nu pot însemna decât că s-a pornit un război." "Moise a răspuns: ŤStrigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă!ť" Sunetul cântării pe care Moise şi Iosua l-au auzit venind de departe era atât de vesel, atât de strident, atât de entuziast încât a fost confundat cu sunetele produse de război. Ceea ce au auzit Moise şi Iosua de la distanţă a fost, după cum s-a văzut, cel mai bine reprezentat serviciu de închinare din istoria planetei, în care fiecare individ din tabăra lui Israel a venit să se închine. Corul cânta cu foarte mare entuziasm, întreaga adunare cânta cu aşa entuziasm iar muzica pe care o cântau era atât de populară, încât fiecare a luat parte.
Dacă ai fost vreodată într-o biserică duminica dimineaţa, ai putut observa ce se întâmplă atunci când se cântă imnuri. Am stat în picioare în faţa adunării mele şi am privit-o în timp ce se cântau imnuri. Sunt unii oameni care par cercetaţi; sunt parcă fermecaţi în timp ce cântă. Aceştia cântă din toată inima. Sunt alţii care stau acolo şi încearcă să-şi mişte buzele ca într-un fel de mormăit; aceştia nu sunt implicaţi prea tare. Şi sunt alţii care stau pe toată durata imnului cu buzele pecetluite complet fără a cânta măcar un cuvânt mormăit. Însă în acea zi toţi făceau parte din acel cor vesel. Nu numai asta, ci în acel serviciu de închinare se şi dansa. Aceasta poate fi baza biblică pentru introducerea dansului modern în închinarea contemporană, deoarece aici, în Biblie, la acest serviciu de închinare, vedem că oamenii dansau, nu numai cântau. Şi fiecare participa. Nimeni nu era plecat la pescuit. Nimeni nu juca golf. Nimeni nu stătea acasă, în pat, în ziua aceea. Au venit cu toţii să se închine viţelului de aur. Aceasta este relatarea biblică despre degenerarea totală în idolatrie a lui Israel.
În timp ce Dumnezeu Însuşi a coborât pentru a-Şi descoperi Legea lui Moise, poporul dorea cu totul altceva. Ei nu-L doreau pe adevăratul Dumnezeu. Ei vroiau să venereze ceea ce era relevant şi ce avea sens pentru ei. Ei doreau o închinare care să semene cu cea a popoarelor din jurul lor, una care să se integreze în cultura lor, care să-i aducă pe oameni la închinare şi care să-i stimuleze pe oameni. Şi chiar au găsit acest gen de închinare. Au găsit un mod de închinare la care au participat cu toţii. Însă a fost un mod de închinare cu desăvârşire blasfemator şi complet opus primelor două porunci pe care Dumnezeu tocmai li le dăduse. Şi în timp ce Moise coboară ţinând în mâini tablele de piatră, acolo jos ei au un alt dumnezeu în afară de Dumnezeu. Sunt acolo, cu chipul lor cioplit. Sunt acolo închinându-se în chip fals şi blasfemator.
Observaţi, de pe poziţia pe care o avem, în secolul 21 fiind, ne uităm în urmă la acei oameni şi ne întrebăm: "Cum au putut fi atât de depravaţi?" Pentru că sunt aşa cum suntem şi noi. Ceea ce s-a întâmplat în acea zi la poalele Muntelui Sinai nu a fost o ieşire din tipar. S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat din partea unor fiinţe umane căzute. Acel episod este unul ce trebuie păstrat întipărit în minţile noastre pentru totdeauna, altfel vom cădea în ispită - ispita idolilor zilelor noastre care ar putea să ne facă să ne îndepărtăm de la a-l venera pe Dumnezeul cel Viu.
Gânduri de încheiere
Problema cu idolatria, care este cel mai mare rău din istoria biblică, nu constă neapărat în a face zeităţi din piatră sau lemn, ci că aceasta produce un substitut pentru adevăratul Dumnezeu. Este acea idolatrie în care luăm revelaţia lui Dumnezeu, ne uităm la acele atribute ale lui Dumnezeu pe care le găsim neplăcute, cum ar fi suveranitatea Lui, sfinţenia Lui, dreptatea Lui, mânia Lui, şi spunem: "Nu ne plac aceste atribute. Ne place dragostea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu." Şi ne construim, astfel, un dumnezeu care este numai dragoste, numai har, numai milă, fără a fi suveran, fără a fi drept, fără a fi sfânt, fără a fi mânios. Creăm cu minţile noastre un dumnezeu care nu este Dumnezeu. Acel dumnezeu este un idol. Singurul Dumnezeu pe care trebuie să-L venerăm este Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine în Sfintele Scripturi, iar adevărata închinare se focalizează asupra întregului sfat al lui Dumnezeu, nu numai asupra unor aspecte izolate ce ţin de Dumnezeu şi cu care ne simţim confortabil.
Tradus de Tiberiu Pop