Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

Cum să menţii liniştea conştiinţei tale, să afli şi să înlături păcatele ajunse obişnuinţă

Cum să obţii biruinţa asupra lor, şi despre strategia de luptă
(un "curs" de luptă împotriva păcatului)

Un studiu tematic


Întâi vreau să spun cum nu prefer să fac acest fel de studii, tematice, ci să apelez la Biblie pentru inspiraţia asupra subiectelor pe care să le discutăm în biserică, însă cred de astă dată că Dumnezeu ne îndeamnă să ne aplecăm asupra acestui subiect al biruinţei noastre asupra păcatului şi a luptei împotriva lui în noi, mai înaintea altor cauze pe care să ni le propunem singuri.

În confruntarea cu păcatul toţi creştinii pierdem şi câştigăm bătălii, dar soarta războiului este ştiută de la bun început. Hristos a învins pentru noi! De aceea, viaţa creştină este posibilă, însă doar în puterea învierii lui, şi nu în puterea firii omeneşti pământeşti.

"Drag cititor nu te lăsa înşelat asupra acestei chestiuni vitale. A omorî poftele firii, a fi răstignit faţă de lume, a-l birui pe diavolul, a muri zilnic faţă de păcat şi a trăi pentru neprihănire, a fi blând şi smerit cu inima, credincios şi răbdător, evlavios şi integru, plin de dragoste şi îngăduinţă, într-un cuvânt, să fii un creştin adevărat, sau asemenea lui Hristos, este o sarcină care depăşeşte cu mult slabele resurse ale bietei firi omeneşti."

Păcatele repetate...

Ca şi creştin de câţiva ani, mărturisesc că uneori mă lupt cu unele păcate care se repetă şi care îmi provoacă multă durere ascunsă şi deznădejde. De aceea, în primul rând îmi propun mie însumi să studiez acest subiect, să aflu cum să întrerup ciclul păcatului din viaţa mea, să mai aflu câteva metode biblice de luptă împotriva lor şi cum se pot învinge, iar dacă din asta mai sunt unii câştigaţi, slavă Domnului.

Studiul acesta rezultă dintr-o experienţă proastă, negativă, a mea. Ştiţi cum unii vin şi spun că au avut nişte experienţe spirituale senzaţionale şi descoperiri nemaipomenite despre care vorbesc creştinilor, fără a-i lăsa cu nimic care să-i ajute în lupta împotriva păcatului...

Experienţa mea proastă în care mă confrunt cu realitatea păcatelor mele repetate şi chiar a celor devenite obişnuinţă îmi aminteşte într-adevăr de harul lui Dumnezeu care este senzaţional, nemaipomenit şi asupra lui vă atrag atenţia.

Însă pentru moment daţi-mi voie să vă vorbesc despre... această constantă bătălie cu păcatul şi cum să învingem în ea! Cu se poate întrerupe ciclul păcatului...

Astfel, iată un motto al studiului:

Evrei 12:4 Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

În primul rând să recunoaştem că întristarea provocată de păcatul repetat este o dovadă esenţială a unei reale convertiri la Hristos. Când, ea lipseşte, sau când este de formă, sufletul nu este născut din nou şi nu este convertit la Hristos.

Prin a studia cum să o rupem cu păcatul nu facem decât să trecem la o aplicaţie practică directă a mântuirii noastre: Isus a venit ca să-şi mântuiască poporul din păcate. Asta este ceea ce şi înseamnă numele Său:

Matei 1:21 "Ea (fecioara) va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale."

"Dacă sufletul cuiva este alipit de păcat toată credinţa din lume nu-l va salva pe acela, căci dovada convertirii se vede în urârea păcatului şi-n depărtarea de fărădelege. Hristos nu a salvat încă pe acela care este ataşat, îndrăgostit de păcatul lui! Însă este gata să-i mântuiască pe aceia care s-au scârbit de păcatul lor, care tânjesc să fie curăţiţi de murdăria lui, şi care vor să fie scăpaţi din tirania lui asupritoare." (Arthur Pink, Saving Faith)

În faţa realităţii aproape omniprezente a păcatului în vieţile noastre de creştini să aflăm,

...Cum putem să avem o conştiinţă împăcată (în sensul de liniştită, totuşi nu amăgită), să menţinem liniştea ei, în plus, cum să întrerupem ciclul păcatului din viaţa noastră.

Cum determinăm când păcătuim sau poftim (doar un sinonim), dacă nu săvârşim acele păcate repetate (de care un creştin adevărat nu ar trebui să fie caracterizat), sau dacă nu cumva este stăpânit de păcat?

Când un creştin în mod obişnuit păcătuieşte, sau pofteşte, cum ştie dacă nu face păcate repetate, sau nu este stăpânit de un anume păcat?

Ştim din 1 Ioan 3 că,

6 Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.
7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
8 Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentrucă sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este dela Dumnezeu;

Suferă oare un creştin adevărat de ambivalenţă (are sentimente contrarii, chiar opuse în această viaţă de credinţă), adică, când este un om al lui Dumnezeu, când este un rob al păcatului?

Cunoaşte când ura faţă de păcat, când plăcerea?

Să fie el oare caracterizat de o viaţă dublă, să fie un om cu două feţe?

Ambivalenţa este chiar şi o tulburare psihică care constă în manifestarea simultană a unor sentimente şi afecte contradictorii, chiar diametral opuse (vezi, iubire şi ură). (Dicţionarul Enciclopedic)

Înainte de a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie făcute nişte remarci de introducere.

Toate poftele şi dorinţele stricate îşi găsesc originea şi rădăcina în firea pământească. Apostolul Iacov a spus atunci când a zis,

Iacov 1:14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.

Astfel fiecare este urmărit de pofta lui însuşi şi fiecare atac al poftelor de care are parte cineva îşi găseşte sursa numai şi numai în el însuşi. Astfel, nu putem da vine pe nimic din exteriorul nostru pentru poftele pe care le avem. Ele sunt manifestările active ale unei naturi păcătoase de care Hristos a început să ne separe, dacă a venit în viaţa noastră şi ne-am făcut ucenicii Lui.

Aşadar chiar după convertire, creştinului îi rămâne să se confrunte cu această realitate a vieţii lui căci poftele şi toate dorinţele stricate rezidă în firile noastre pământeşti pe care le purtăm încă cu noi. De aceea, Pavel a fost îndemnat să afirme că,

Gal.5:17 ...firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

Deci iată că ne găsim foarte adesea într-un impas dramatic în viaţa creştină: Nu putem face tot ce dorim! Uneori dorim răul şi Duhul Sfânt nu ne lasă, iar alteori (sper cât mai des!) dorim binele şi firea nu ne lasă. Aceasta este o realitate cu care orice credincios se poate identifica. Lista lucrurilor pe care firea şi Duhul, fiecare în parte le "pofteşte", se găseşte mai jos:

19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,
21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
23 blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Să înfruntăm realitatea! În credincios, firea pofteşte toate acele lucruri de mai sus. Cei mai buni, tari, creştini trebuie avertizaţi asupra acestor lucruri şi nu doar cei slabi.

Isus a considerat necesar să avertizeze toţi credincioşii asupra unor păcate greu de crezut că pot pune stăpânire pe nişte urmaşi ai Săi:

Luca 21:34, 35 Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi ceice locuiesc pe toată faţa pământului.

Este limpede că Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu noi şi sper că pericolul "îngreunării" inimii fiecăruia este unul la care noi luăm seama.

Creştinii declaraţi nu sunt într-un mai mare pericol decât acesta, şi anume de a avea inima îngreunată de păcate aparent neînsemnate, care acţionează ca un laţ şi pentru care nimicirea, judecata, vine ca o surpriză! Este de subînţeles că trebuie să luăm seama la noi înşine.

Sau,

Rom.7:18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească,

Este de asemenea un lucru ştiut că această rădăcină a păcatului ce se găseşte în noi, va căuta să profite de slăbiciune pentru a se manifesta în tot felul de rele practice în vieţile noastre. Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe să arătăm gelozie după voia lui Dumnezeu pentru sufletele noastre cât şi unii pentru alţii. Lucrul acesta a trebui să facă din îndemnul biblic de a "omorî" mădularele noastre o preocupare zilnică a noastră. Dacă astfel de forţe se găsesc la lucru în firile noastre, omorârea mădularelor de care ele se folosesc devine o necesitate şi îndatorire de bază dusă la îndeplinire în câte zile avem.

Coloseni 3
1 Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.
2 Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
4 Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.
5 Deaceea, omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.

"Mădularele" se referă la ceea ce este pământesc, fireşte în noi...exact aşa sună traducerea literară şi-n româineşte, nu? "Mădularele voastre care sunt pe pământ". Nu se referă la amputarea picioarelor... despre aşa ceva se vorbeşte într-un alt loc unde sugestia este într-adevăr deliberat şocantă pentru a sublinia gravitatea păcatului şi necesitatea măsurilor drastice luate împotriva lui:

Matei 5:27-30 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurveşti." Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Marcu 9:45-47 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei...

Creştinul este totuşi un om care trăieşte între două lumi -- cetăţean al cerurilor şi "războinic" cu păcatul aici. Biblia ne arată în textul de faţşă ce privilegii am primit pe cealaltă (unde suntem aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Isus; Efes.1), în acelaşi timp ne arată ce se întâmplă cu noi aici (aţi murit) şi ce îndatorire ne revine aici: "umblaţi după locurile de sus", "gândiţi-vă la ele", şi subliniez aici, "omorâţi".

Cu alte prilejuri am vorbit despre primele, acum, voi vorbi despre cea din urmă.

Un anume păcat nu devine obişnuinţă decât în împrejurările favorabile pe care noi i le creăm. Nu devine obişnuinţă decât dacă profită de nişte avantaje particulare. Firea omenească este stricată în mod egal în toate părţile ei şi nu trebuie să dăm vina pe personalităţile noastre pentru acele păcate cărora le cedăm uşor şi le repetăm.

Exemplu: pentru unele păcate mulţi obişnuiesc să spună, "aşa sunt eu", sau, "eu am caracter puternic, astfel mă enervez uşor".

Deci, un păcat nu dobândeşte un statut de obişnuinţă şi prinde putere (ajungând să ne stăpânească) în vieţile noastre decât dacă-i oferim ocazii favorabile specifice. Nu voi stărui asupra lor, dar cineva nu trebuie decât să se întrebe când păcătuieşte şi în ce situaţii, la ce ore, unde, privind la ce, sau în timp ce făcea ce? ... pe ce stradă te plimbi? (ghinion că-n Petroşani este doar una)

Particularităţile personalităţilor noastre într-adevăr oferă din start anumite ocazii păcatului să prindă prilej şi să-şi facă "lucrarea" în noi. Astfel, date fiind caracterele lor personale, unii pot fi mai înclinaţi spre invidie, mândrie, mânie, sau senzualitate, alţii, spre lăcomie, beţie, şi altele. Într-adevăr, temperamentul poate agrava păcatele cuiva, însă, niciodată, dar niciodată, nu poate fi prezentat ca scuză, sau cauză a lor. Este o minciună a diavolului să dăm vina pe temperament pentru păcat.

Mai mult, trebuie să recunoaştem că dacă harul lui Dumnezeu nu ne învaţă să o rupem cu păcatele temperamentului, putem spune fără să greşim că nu ne-a învăţat încă nimic. Acesta nefiind un handicap al harului, ci o dovadă a faptului că regenerarea noastră spirituală nu s-a produs.

Exemplu: dacă unul nu se opreşte din înjuratul obişnuit temperamentului său, sau nu se smereşte, ci se poartă în continuare arogant şi nesuferit cu alţii, este foarte probabil ca harul lui Dumnezeu să nu-i fi atins inima, sursa tuturor relelor lui, şi să-i fi luat luat locul pe tron păcatului.

Un caracter "inflamabil"?
Marea schimbare a firii este produsă lăuntric de venirea neprihănirii în sufletele noastre, care se vede în exterior prin renunţarea îndeosebi la "păcatele temperamentale" care de aici încolo nu ar trebui să ne mai caracterizeze. Dacă nu devenim caracterizaţi, mai degrabă de dragostea de Dumnezeu prin interiorizarea neprihănirii, decât de dragostea de sine prin exteriorizarea constantă a temperamentului nostru, nu putem spune că suntem creştini.

Circumstanţele în care ne punem singuri acordă puteri enorme unor păcate ce rezidă în fire. Unele sunt împuternicite de împrejurările nefaste în care ne aducem singuri prin neglijenţa arătată faţă de timp, de prietenii, relaţii, şi priorităţi.

Astfel unele păcate prind prilej de manifestare profitând de educaţie. De pildă, dacă ne educăm copii să fie individualişti şi egoişti ("eşti cel mai frumos, cel mai deştept, eşti mai cuminte decât copii altora ..., etc."), "turnăm benzină" pe un foc ce arde mocnit în mădularele lor încă de la naştere, şi care va fi înteţit în clipa când poftele lor proprii îl vor aprinde şi-i vor mistui în flăcările mândriei.

Anumite medii sociale fac anumite păcate "inflamabile" din noi, să ia foc şi să ardă cu putere în mădularele noastre.

Proverbe 30:9 Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine, şi să zic: ,,Cine este Domnul?" Sau ca nu cumva în sărăcie, să fur, şi să iau în deşert Numele Dumnezeului Meu. -

Drept soluţie să ascultăm ce sfaturi ne dă Biblia:

Efes. 5:16 Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
Col. 4:5 Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea.
1 Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune".
Prov. 9:6 Lăsaţi prostia, şi veţi trăi, şi umblaţi pe calea priceperii!"
Prov. 13:20 Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.
Fereşte-te de cei ce bârfesc : Prov.20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; ţi cu cel ce nu-ţi poate ţinea gura să nu te amesteci.

Fereşte-te de cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Prov.22:24-25 Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi (obişnuinţă?) cu cărările lui, ţi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.

Ce altceva sunt păcatele săvârşite din obişnuinţă, dacă nu o cursă pentru sufletul cuiva? Nu le poate mărturisi, nu scapă de ele, îl ţin sub condamnare, se simte tot timpul vinovat, ce mai, sunt o cursă groaznică, o capcană nemiloasă cum nu s-a mai văzut.

Fereşte-te de cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Prov.23:20-21 Nu fi printre ceice beau vin, nici printre ceice se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, ţi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

Fereşte-te de cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Prov.24:21-22 Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; ţi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi! Căci deodată le va veni pieirea, ţi cine poate şti sfârşitul amândurora!

Fereşte-te de cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Prov.25:18-20 Ca nebunul care aruncă săgeţi aprise şi ucigătoare, aţa este omul care înţeală pe aproapele său, ţi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!"

Cu această prefaţă încheiată doresc să răspund întrebării de debut: Cum ştim dacă un păcat, sau pofta, au devenit obişnuite şi ne stăpânesc?

Un pericol care ameninţă în fiecare clipă...
Poftele care se găsesc în mădularele noastre, care locuiesc în firea pământească (Pavel: Rom.7:18 "Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească..."), cele mai îngrozitoare chiar asupra cărora Domnul ne-a avertizat să le omorâm, pot lucra chiar acum în gândurile şi inimile celor mai onorabili dintre noi.

O anume poftă poate oprima în mod obişnuit sufletul cuiva, dar să nu se manifeste încă în mod extern din anumite motive. Dacă observi că mintea şi sufletul îţi sunt chinuite frecvent şi apăsate de o anume poftă, sau dorinţă stricată, nu te grăbi să crezi că respectivul păcat a devenit obişnuinţă, sau că a şi pus stăpânire pe tine! Poate să fie doar o perioadă de grea încercare şi ispitire a ta. Păcatul care locuieşte în membrele tale în conjuncţie cu ispitirea ta, vor lupta însă cu putere, constant şi viguros pentru a te subjuga robiei păcatului (când păcătuieşti din obişnuinţă, eşti victimă, o pasăre în laţul vânătorului).

Să presupunem că ai ajuns în această situaţie nefericită (de a te lupta cu ispite şi a fi viguros asaltat).

Cum deosebeşti între ispite în general şi înrobirea ta de către un anume păcat? Poţi să-ţi dai seama că Nu faci păcatul care a devenit obişnuinţă, după următoarele repere:

  1. dacă eşti mai mult întristat de el, decât murdărit, atunci nu-i decât o ispită (încă!). În acest caz, atât harul cât şi păcatul lucrează simultan în membrele tale, cu toate că au scopuri foarte opuse. Scopul harului este să-ţi smerească sufletul, iar scopul păcatului, este să ţi-l pângărească, murdărească. Sufletul este însă murdărit atunci când păcatului îi este dat consimţământul. O ispitire activă la nivelul gândului, nu produce pângărirea ta spirituală, ci doar ispitirea care obţine consimţământul voinţei tale o face. Fie că voinţa ta a participat de la "bun" început, fie a vrut păcatul după o mai lungă perioadă de ispitire, acest consimţământ al voinţei este cel care te pângăreşte. Cu toate acestea, dacă eşti doar mai mult întristat decât pângărit de el, poţi să-ţi dai seama că păcatul nu a devenit obişnuinţă. Tentaţia poate fi îndelungă, chinuitoare, şi aparent fără sfârşit, dar atâta vreme cât sufletul tău refuză să-i dea acordul, sufletul tău rămâne neprihănit în mijlocul atacului.
  2. dacă poţi să priveşti cu adevărat asupra păcatului tău, ca fiind cel mai mare şi mai ucigător duşman al tău. Dacă acesta este într-adevăr modul în care-ţi priveşti păcatul (să-l urăşti aşa cum Dumnezeu îl urăşte!), atunci te găseşti în puterea ispitei (sub influenţa ei), dar nu în stăpânirea unui păcat repetat.
  3. dacă porţi războiul şi lupta cu el fără încetare, îndeosebi prin acele strategii fără egal ale rugăciunii şi studiului Cuvântului. Când sufletul este ispitit să se depărteze (să se lase) de acestea, în mod sigur păcatul poate fi declarat învingătorul. (Un creştin norvegian a spus că, "această Carte te va ţinea departe de păcat, iar păcatul te va ţine departe de această Carte.") Totuşi atâta vreme cât conflictul este menţinut prin exercitarea obiceiurilor harului, păcatul respectivului poate fi considerat o ispită şi nu un păcat devenit obişnuinţă.

Teodor Macavei


Umblarea Creştinului | Următoarea pagină